O sportivă din județul Botoșani a fost medaliată la Campionatele Europene de Haltere. Anca Grosu și botoșăneanca Andreea Cotruța au adus două noi medalii pentru România la Campionatele Europene de Haltere pentru Juniori și Tineret U23 – Durrës, Albania, în cadrul categoriei 63 kg.
Andreea a obtinut o medalie de bronz, la stilul smuls, cu 97 Kg, o clasare pe locul 5, la aruncat, cu 114 Kg si un loc 4, la total, cu 211 Kg.
Anca s-a clasat pe locul 2, la stilul aruncat, cu 119 Kg si a obtinut doua clasari pe locurile 6, la smuls si la total, cu 90 Kg si 209 Kg.
Povestea sportivei de top a României
Andreea Cotruță s-a născut la data de 11 noiembrie 2003, într-o familie de oameni muncitori și gospodari din Corlăteni, o localitate rurală situată la câteva zeci de kilometri de municipiul reşedinţă de judeţ. A avut o copilărie fericită. De mică era energică, își făcea ușor prieteni și a fost atașată de familia sa. De altfel, în familia ei este singura care practică sport.
Pe când avea doar zece ani a fost selectată de cei de la Clubul Sportiv Botoșani pentru secția de haltere. Andreea a luat-o ca pe o distracție. Această decizie însă avea să îi schimbe viața în totalitate.
„Venise un profesor, Drețcanu Mihai, pentru selecție la Școala Gimnazială nr. 1 Corlăteni, primise mama un apel că trebuie să vin la selecție, mama mi-a zis, dar nu prea a fost de acord să vin. M-am dus în selecție, au văzut antrenorii de acolo că mă descurc și au zis să vin, să mă mut la clubul sportiv că acolo va fi noua mea casă, noua mea familie. Să plec de acasă, de lângă mama, de lângă tata… Pentru mine era într-un fel o fericire pentru că erau și alți copii de-o seamă cu mine acolo și credeam că mă duc acolo să mă joc cu copiii, să mă distrez, să leg prietenii, dar de fapt m-am dus să mă antrenez”, ne-a declarat Andreea.
Și de atunci se tot antrenează.
„Nici nu știam ce înseamnă haltere”
„Eu știam că voi merge la haltere, dar nu știam exact nici ce înseamnă haltere. Știam doar că mă duc la haltere, dar nu și ce se întâmplă acolo. Venise antrenorul Mihai în sala de clasă și eu eram acolo cu două degete ridicate: Eu! Eu! Eu! M-a văzut! Într-un final m-a băgat și pe mine în seamă. Doamna profesoară din perioada aceea i-a zis că eu sunt foarte băiețoasă și puțin rea (n.r. râde) și după m-a scos pe hol”, își amintește Andreea.
Primele probe le-a dat fix pe holul școlii. Nu i s-au părut cine știe ce, dar antrenorul de atunci a văzut în ea potențial.
„E nevoie de foarte multă muncă, uneori nopți plânse de durere…”
Rezultatele nu vin fără muncă, sacrificiu, greșeli, accidentări sau chiar eșec. Andreea le-a înfruntat pe toate și nu puține au fost momentele în care a vrut să renunțe, dar mereu a găsit în ea forța să continue. S-a încurajat singură.
„Orice sportiv are un moment din acesta sau poate mai multe, în care te gândești că parcă nu mai poți, că orice ai face să fie bine parcă nu mai merge nimic. Dar mă gândeam că am avut și momente bune în cariera asta și nu are rost să mă las doar pentru că a apărut o accidentare sau că am intrat în oboseală și nu mai merge ca înainte”, ne-a spus Andreea.
