La data de 8 septembrie se năștea la Botoșani un renumit scriitor care a transformat suferința cumplită prin care a a trecut într-o remarcabilă litarură: Max Blecher. Acesta, un romancier român de origine evreiască, și-a semnat toate cărțile M. Blecher.
Prozator și poet cu o sensibilitate maladivă, s-a născut la Botoșani la data de 8 septembrie (1909 – 1938). Face parte din aceeași generație literară cu Mircea Eliade sau Anton Holban, scriitori care aduc în spațiul literaturii române un spirit confesiv. Max Blecher este considerat de critica literară drept principalul reprezentant al literaturii autenticității.
Tatăl său, Lazăr Blecher, proprietarul unei fabrici de sticlă și porțelanuri, își va trimite fiul la Paris, pentru a studia medicina. Din păcate, este nevoit să-și abandoneze studiile, din pricina unei boli cumplite, tuberculoză osoasă, localizată la coloană.
Va fi internat în mai multe sanatorii din Franța și Elveția, experiență care devine subiect central în prozele sale. Durerile atroce îi vor încovoia trupul, dar spiritul va rămâne viu și curajos.
A debutat cu versuri suprarealiste, placheta „Corp transparent” apărând în 1934, cu ajutorului lui Geo Bogza, devotat prieten care va contribui și la tipărirea celor trei romane – „Întâmplări din irealitatea imediată”, „Inimi cicatrizate” și „Vizuina luminată”, dintre care ultimul a apărut postum.
Deși a scris atât de puțin, Blecher a avut parte de o receptare foarte bună din partea criticii, fiind comparat cu Eugen Ionescu și chiar cu Franz Kafka.
Din cauza bolii, care îl imobilizează la pat încă de la vârsta de 19 ani, scrisul său se concentrează asupra propriilor trăiri, a universului interior, pe care-l explorează prin viziuni, senzații, vise, halucinații, dezvăluindu-l într-o nemaipomenită complexitate.
Înainte de a muri, în casa sa din orașul Roman, și-a chemat mama și i-a spus: „Am trăit în 29 de ani mai mult decât alții în 100. Am călătorit, am văzut, am scris. Spune surorilor mele să-și trăiască, fără excese, dar să-și trăiască viața. Să umble pe propriile lor picioare. Să se plimbe unde sunt flori, să culeagă flori. De mine uitați. Și veți uita. E mai bine de plâns lângă un mormânt, decât de compătimit un suferind.”
S-a stins astfel în ultima zi din mai, la 29 de ani, sătul de suferinţă, dar împăcat cu ea, lăsând moştenire câteva opere valoroase, despre care se va vorbi şi peste aproape un secol, scrie CNIPT Botoșani.
(Sursa : wikipedia; mnlr.ro)
