Învățătoarea din Botoșani, nominalizată la Gala Profesorul Anului din mediul rural: De cele mai multe ori, succesul copiilor ți se datorează 100%. Este meritul tău, ca dascăl, și al lui, ca elev

O învățătoare din județul Botoșani a fost nominalizată la Gala Profesorul Anului din mediul rural. Gabriela Munteanu, de 47 de ani, s-a clasat pe locul al treilea la categoria Prevenirea abandonului școlar. Într-un interviu oferit în exclusivitate pentru BotosaniNews.ro, cadrul didactic a vorbit despre menirea sa de a fi învățător, modalitatea prin care reușește să îi atragă pe copii la școală, dar și despre felul în care a reușit să schimbe destinele unor copii condamnați la sărăcie și uitare. Dincolo de educație, Gabriela Munteanu le oferă elevilor adevărate lecții de viață.

Povestește că a ales să predea într-o zonă destul de săracă a județului nostru, iar prima sa grijă, atunci când ajungea la cursuri, a fost dintotdeauna aceea de a vedea dacă cei mici sunt îmbrăcați și încălțați corespunzător, astfel încât să nu sufere de frig iarna, dar și dacă au ce mânca, atunci când nu exista programul Laptele și Cornul.  De o modestie rară, doamna învățătoare consideră că tot ceea ce a făcut pentru copii, pentru comunitate, pentru educație, reprezintă o normalitate și nu aștepta vreun premiu pentru asta.

S-a născut la data de 21 octombrie 1974, la Dorohoi, dar de la vârsta de șase luni și până la 21 ani a locuit cu părinții în Brașov. Școala primară, gimnazială și liceul le-a absolvit în Brașov. Este absolventă a Liceului de Științe ale naturii „C.D. Nenițescu”, actualul Colegiu de Științe ale Naturii “Emil Racoviță” . A absolvit Colegiul de Institutori Limba franceză, în cadrul Universității „Petre Andrei” Iași, promoția 2003. De 22 de ani predă ca profesor gradul I, titular la Școala Gimnazială nr. 1 Hilișeu Horia.

Reporter (R): -De ce ați ales să deveniți învățătoare și de ce nu ați optat pentru o catedră în mediul urban?

Gabriela Munteanu (G.M.):  –Visul meu de adolescentă a fost să devin medic. De aceea am și ales Liceul de Științe ale naturii, unde am facut chimie intensiv. Nu am reușit la facultatea de medicină, iar anii lungi și grei petrecuți alaturi de fiica mea în reanimarea Spitalului „Sfânta Maria” din Iași, mi-au schimbat total opțiunea …eu spun că Dumnezeu a ales pentru mine! De aceea cred că am scris atât de ușor poezia „ Să fiu dascăl mi-ai menit…”…pentru că Dumnezeu a fost cel care mi-a deschis într-o zi o ușă și mi-a spus: „Asta e menirea ta! Aici e locul tău! Printre copii!”. Devenind dascăl m-am vindecat de multe …. Am ales să rămân unde imi erau rădăcinile. Am visat încă din copilărie să mă întorc în satul bunicilor, locul în care mă refugiam 3 luni în fiecare vară, fugind de aglomerația Brașovului, de lipsurile comunismului… A fost visul meu să lucrez în sat, să mă cunun în biserica în care am fost creștinată și să locuiesc aproape de căsuța bunicilor…

R: – Din punctul dvs de vedere, este mai greu să fii învățător în mediul rural?

G. M. : – A fi învățător nu e ușor oriunde ai alege să rămâi. Meseria de dascăl e grea și în același timp ușoară dacă o faci cu pasiune. E drept că în mediul rural este mai greu. În primul rând, datorită claselor simultane. Am lucrat dintotdeauna cu clase simultane. În ultimii 5 ani cu trei clase simultane. E greu…dar frumos! Cred că mi-ar fi și mai greu acum, după atâta timp, să lucrez cu o clasă simplă….In al doilea rând, gradul de sărăcie este mai mare, lipsurile de tot felul pun amprenta pe copilul venit la școală. Inainte de a începe orele ai mai multe griji…să te asiguri că au ajuns toți, că sunt îmbracați adecvat sezonului, că au cu ce să scrie și pe ce să scrie…Auxiliarele? Sunt grija profesorului de cele mai multe ori…Si gustarea era o problemă până la momentul „Lapte și corn”…Serbarile școlare? O aventură….cărăm de acasă, improvizăm costume…dar mulțumirea sufletească este enormă. De cele mai multe ori, succesul copiilor ți se datorează 100%. Este meritul tău, ca dascăl, și al lui, ca elev, nemaiexistând a treia latură a triunghiului. Performanțe? Da! Atunci când reușești ca fiecare elev care termină clasa a IV a, să scrie, să citească, să socotească, să-și susțină punctul de vedere…și reușim! Am afirmat mereu și mă repet: în rural se muncește adeseori mult mai mult ca în urban! In rural lucrăm cu materie brută…șlefuim și în final, tare frumos străluceste fiecare!

„Tata ne spunea mereu: „Pune mâna pe carte! Cartea te face o Doamnă!”

R: – Ce metode folositi pentru a preveni abandonul scolar? Cat este de importanta relatia cu parintii elevilor in acest sens?

G. M. – Bunicii mei paterni au fost analfabeți, dar au fost oameni deosebit de înzestrați intelectual. Bunica, refugiată din Târnauca, Ucraina de azi, a fost nevoită să muncească de mică alături de parinți ca să poată supraviețui. Din dragoste pentru carte, pentru educație, bunicii mei au transformat căsuța lor din satul Nanu, Hilișeu Crișan, în școală. Ani la rând bunicii deschideau ușa învățătorilor și copiilor din Nanu, cu unicul scop: educația. De la părinți am primit același îndemn: să învăț! Tata ne spunea mereu: „Pune mâna pe carte! Cartea te face o Doamnă!” Am înteles de mică valoarea cărții și a școlii…Acest lucru îl explic copiilor mei de la școală… În primul rând, creez o atmosferă plăcută la școală. Sunt mamă pentru copiii mei. Regretul de a avea doar un copil se estompeaza pentru că îi consider pe toți elevii mei, copiii mei. Incerc și reușesc să îi apropii de carte, de studiu. E mai greu cu copiii din medii defavorizate. Acolo, sărăcia, lipsurile materiale și spirituale au un cuvânt greu de spus. Mai există și mentalitatea părinților care este greu de schimbat.

La începutul pandemiei m-am confruntat, ca mulți alți dascăli, cu lipsa calculatoarelor, a tabletelor, a internetului. Am plecat efectiv cu geanta de auxiliare, fișe, cărți pe la casele copiilor. Așa am ajuns și la Hilișeu Crișan , la un elev care locuiește într-un fost pichet militar, într-o cămăruță , împreuna cu părinții și ceilalți 4 frați ai lui. Așa , am descoperit ceea ce aveam să numesc mai târziu „Povestea copiilor din pichet”. Nouă familii , impreună cu cei 30 de copii locuiau în condiții greu de imaginat. Atunci am plâns mult. Dar mi-am zis că plângând nu fac nimic. Am găsit acolo o sală mai mare , în care o mamă gătea. Am o imaginație tare bogată. Cu ochii minții am văzut sala educativă, oaza luminoasă în care să pot să îi adun pe acești copii la povești.

Le-am ascultat poveștile. Atunci am conștientizat mai mult că , abandonul școlar începe de fapt de la vârsta grădiniței. Până la cea mai apropiată grădiniță sunt 3 km sau chiar mai mult. E imposibil ca acei prunci să meargă la grădiniță zi de zi! Chiar dacă mamele s-ar organiza și ar merge pe rând ca însoțitoare ale copiilor, nu cred ca un copil de 3-4 ani poate să parcurgă prin ploaie, vânt, ger 6 km pe zi, zi de zi. Așa că ajung la grădiniță de câteva ori pe an. Abandonul inmugurește în acel moment, al preșcolarității. La grădiniță se formează multe abilități și deprinderi, se insuflă dragostea pentru jocul didactic, pentru poveste, pentru dascăl.

Mi-am pus atunci în gând să ajung cât de mult posibil la ei. Cu ajutorul multor oameni am reușit să fac acea sală educativă. Nu aș fi reușit fără sprijnul Asociației IHTIS, a firmei NORDIS București,a autorităților locale ,  dar mai ales a oamenilor simpli din țară și din străinătate care au crezut în povestea mea și în dorința mea de a schimba ceva în viața acestor copii. Fiecare clipă petrecută în sală e un moment de fericire pentru mine, dar mai ales pentru cei foarte mici, care se bucură că pot colora, desena, asculta povești. Pentru ei acea sală este școală. Așa o și numesc. Pentru că mi-era foarte greu să ajung fizic la ei zi de zi ( mă despart de ei 20 km), am ales să ne vedem zi de zi pe zoom.

Cum a apărut „Povestea de seară”

Ion Creangă le spunea copiilor săi povești. Am fost fascinată totdeauna de poveștile și viața lui Creangă. Iubirea mea pentru poveste, pentru literatură, mi-a dat o idee. Așa a apărut activitatea „Povestea de seara”. Am început singură. În fiecare zi , de luni până vineri, la ora 19 am întâlnirea mea cu copiii. Timp de 40 minute citim povești și povestim. Apoi am început să invit diverși invitați: preoți, profesori, învățători, educatori, economiști, interpreți de muzică populară, bibliotecari, inspectori, din țară, din Ucraina, Germania, Republica Moldova, Anglia. Au fost zeci de invitați. Fiecare a reprezentat o „fereastră” deschisă spre lume pentru copilașii din pichet dar și pentru copiii din cele trei clase la care predau, pentru că i-am inclus și pe ei in toate activitățile. Cu ajutorul unei fundații online de educație cu sediul în Londra, din care fac parte profesori români, am reușit să facem ore on line de pregătire la limba română, matematică, leadership, religie, engleză, consiliere pentru mame, pregătire pentru evaluarea națională. Încet, incet s-a schimbat câte ceva în viața fiecărui copil. Dar, încă, nu am reușit să îi ducem pe toți preșcolarii la grădiniță. Avem promisiunea autorităților că vor beneficia în curănd de un mijloc de transport, și eu cred în această promisiune.

Bineînțeles că nu am reușit cu toți copiii din pichet. Cu unii părinți este mai greu. Nu toti au înțeles importanța educației, dar eu nu mi-am pierdut speranța. Stiu sigur, că va veni timpul când toți vor înțelege că singura lor șansă de a avea o viață mai bună este educația. Copiii înțeleg mai ușor, sunt receptivi, sunt entuziasmați de fiecare întâlnire cu oaspeții noștri. Dar, din păcate, părinții au un cuvânt greu …Am încercat să mi-i apropii. Cu mulți am reușit. Am încercat să le fiu o soră mai mare, să le înțeleg nemulțumirile, frustrările, dorințele. M-am convins că fiecare om e o bucățică din Dumnezeu, că fiecare om are dreptul să fie fericit, dar și că fiecare are sistemul lui de valori, deprinderile lui. E foarte greu să schimbi viața unui om dacă el nu crede că noua viață , pe care tu i-o propovăduiești, este ceea ce chiar îi trebuie. Am văzut că singură nu am impactul dorit. Invitații mei, voluntarii  au fost puterea mea. Și atunci când am crezut că nu mai pot, au venit ei să îmi susțină crezul. Și așa, fiind mai mulți, am reușit să schimbăm cât de cât lucrurile. Nu am schimbat multe, dar bulgărele a început să se rostogolească. Sunt convinsă că voi reuși. Va trebui răbdare, căci comunitățile de genul acesta se transformă greu. Faptul că doi copii , elevi in clasa a VIII a , mi-au cerut singuri să le caut profesor care să îi ajute la limba română, este un semn că abandonul școlar începe să piardă teren…

R: – Ce înseamnă pentru dumneavoastră această nominalizare la Gala Profesorul Anului în mediul rural?

G.M. In cei 22 de ani petrecuți la catedră nu am primit nicio distincție. Sunt mulți dascăli în România care merită să fie nominalizați măcar o dată în viață. Personal nu m-am bucurat! Și nu vă voi spune de ce….dar m-am bucurat pentru bucuria colegei de breaslă, doamna prof. Buhaschi Ludmila , care a făcut nominalizarea. Dânsa a crezut în mine! Și , deși ne vedem foarte, foarte rar  este la curent cu ceea ce incerc eu să fac. M-am bucurat că nu a fost dezamăgită! Totuși, la Gala profesorului din mediul rural, am trăit un moment unic în viață! Știu că nu se va mai repeta…trăim niste vremuri, în care ne pasă mai puțin de ce face cel de lângă noi, din păcate… Mă bucur mult că există organizații precum Teach for Romania! M-a impresionat profesionalismul lor, dăruirea , iubirea cu care îi înconjoară pe ceilalți, empatia, determinarea membrilor acestui ONG. Faptul că aleg să lucreze cu copii din medii defavorizate mi-a stârnit interesul și simpatia. În sfârșit am găsit oameni care îmi seamănă! M-a bucurat să văd că majoritatea sunt tineri! Invățământul românesc este pe măini bune dacă și alți tineri vor alege să li se alăture!

Știu, am certitudinea, că doar noi , dascălii, mai putem schimba ceva. Legile nu ne ajută…mai marii nostri aleg să privească cu detașare… dascălii aleg să continue să iubească. Și bine fac, căci iubirea înalță, dă putere! Seara de joi, 24 martie 2022 a fost și rămâne pentru mine unică! Am ajuns acolo pentru că doamna Ludmila Buhaschi, a ales să mă nominalizeze, contabilizând cuminte toate „faptele bune” pe care , zice dumneai, le-am făcut. Ce bine că există oameni ca doamna Ludmila! Ca mine, mulți! Ca dânsa, puțini! Foarte puțini! Am ajuns acolo datorită copiilor mei. Fără ei nu aș fi făcut nimic. Ei m-au motivat, mă motivează și mă vor motiva să fiu ce sunt: un dascăl. Am ajuns acolo datorită familiei mele, soțului meu și fiicei mele, care mi-au ințeles trăirile, visele și au ajutat la implinirea lor! Am ajuns acolo datorită sutelor de oameni care au ales să mi se alăture, care au crezut în mine și în povestea copiilor din pichet, care mi-au redat, la un moment dat, încrederea in oameni, încrederea pierdută…

Am ajuns acolo pentru că sunt o persoană determinată, un om care își respectă promisiunile! Am ajuns acolo pentru că trebuia să intâlnesc oameni ca Gabriela Dima sau Gena Francu sau….oameni Teach…de la care voi avea multe de invățat! A fost o onoare pentru mine să fiu alături de oameni atât de implicați, de profesionaliști. Dar, de luni o iau de la capăt! Mă așteaptă copiii! Nici urmă de gală! Redevin ceea ce iubesc să fiu: un dascăl! Mă reapuc de ceea ce știu cel mai bine să fac: să iubesc, să educ, sa mângâi….copiii. Nominalizarea la acest titlu va fi o amintire…o amintire tare plăcută!

R: – Ce sentimente vă încearcă atunci când vreun elev de-al dumneavoastră renunță la școală?

G. M.Un sentiment de mare tristețe! Dintre elevii mei nu a abandonat nici unul școala, decât poate la nivel liceal sau mai departe …Am avut elevi care puteau urma studii postliceale sau universitare și nu au mai facut-o pentru că lipsurile familiei erau mari și au ales să munceasca, au părăsit satul, țara…de fapt, o altă suferință a mea este faptul că tot mai mulți copii aleg să părăsească satul și țara….

„Nu știu dacă mi-aș dori elevi perfecți. Atunci, eu ce aș mai putea face? ”

R:-  În opinia dvs, cum este elevul perfect? Dar profesorul/ învățătorul perfect?

G. M.Nu există perfect…nimeni nu este perfect! Toți mai avem de învățat…eu învăț zi de zi. Tindem toți spre perfecțiune și asta este un lucru bun. Nu știu dacă mi-aș dori elevi perfecți. Atunci, eu ce aș mai putea face? Mi-aș dori însă profesori perfecți, dar cum nici eu nu sunt perfectă cum aș putea să le cer celorlați să fie? Am avut profesori perfecți la Brașov. Oameni la care mă uitam ca la Dumnezeu. Profesori care m-au format și care , fără să își dea seama,  mi-au croit un drum spre cariera de dascăl. Unul ar fi profesorul meu de limba română domnul prof. Șindrilaru Florin și învățătoarea mea , doamna Batog Georgeta, care mi-a stârnit interesul pentru lectură și pofta pentru compunere. Dânsa a descoperit harul, talantul meu de a scrie și l-a dezvoltat.

R: – Poate un învățător, un profesor, să îl determinte pe un elev să vină la școală fără implicarea părinților, a autorităților locale?

G. M.Poate, dar numai la nivel primar. La nivel gimnazial, liceal etc părinții au un cuvânt greu de spus. Scoala nu aduce beneficii imediate, pe când munca aduce bani. De la 12-13 ani un băiat poate munci. Atunci se face prima ruptură de școală. Banul câștigat prin propriile forțe concurează cu școala și câștigă! Cadrul didactic susținut de autorități poate reduce numărul celor care vor abandona, dar nu poate să îi țină pe toți copiii în școală.  Este trist, dar așa a fost întotdeauna. Mi-aș dori să ajung ziua în care toți părinții vor conștientiza valoarea educației! Dar, din pâcate nu va fi cazul! Atâta timp cât va fi sărăcie, lipsuri, neimplicare din partea tuturor actorilor implicați în educație, abandonul școlar va continua să existe! Mi-aș dori ca fiecare prunc să meargă la grădiniță și la școala primară și gimnazială măcar…așa ar deprinde abilități pentru o viață! Și dacă toți ar ajunge până în clasa a VIII a , sunt sigură că mai mulți ar dori să continue. Abandonul școlar începe de la grădiniță, repet!

R:- Aveti vreo amintire, vreo întamplare care v-a emoționat, legată de elevii dumnevoastră? Au făcut sau au spus ceva într-un anumit moment încât să realizați că v-ați făcut treaba sau că ați reușit ceea ce v-ați propus?

G. M.Am multe amintiri! Am elevi care au ajuns medici, profesori…Mulți mi-au mulțumit , nu pentru lecțiile predate, ci pentru sfaturile pe care le-am dat. Mulți nu și-au amintit de lecțiile de la clasă ci de discuțiile libere, în care îmi adunam răbdarea să îi ascult. Recent am terminat de citit cartea „Aventurile lui Habarnam”. Îmi incep orele la clasă cu rugăciune și 15 minute de lectură. M-am bucurat enorm atunci când am închis cartea și am auzit în clasă un oftat prelung și mai multe voci care spuneau: „Cartea are continuare? Vrem să citim mai mult!” Am găsit cărțile lui Habarnam la Iași…cu bucurie, vom continua poveștile! Am reușit ce mi-am propus: sala educativă, în care intru în fiecare seara cu copiii mei și țesem împreună o lume de poveste, o lume mai bună! Zi de zi imi repet versurile unei poezii pe care am scris-o cu sufletul. E un indem pentru mine! Un indemn să continui ceea ce mi-am propus și să respect dorința lui Dumnezeu:

M-am întrebat adesea cine-s eu?
Și inima mi-a spus: tu esti o mamă…
Tu-alinți cu mâna ta copiii ce te-ndeamnă
La joc, la cântece și la povești,
Tu lumea lor cu ochii o privești
Și cânți cu ei când sufletul îți plânge,
Mângâi un suflet mic care se frânge
De dorul unui tată ce-a plecat…

M-am intrebat adesea cine-s eu?
Și sufletul mi-a spus: tu esti izvorul
Din care pruncii beau spre a cunoaște dorul
Și dragostea de neam, de Dumnezeu…

M-am întrebat adesea cine-s eu?
Și gândul bun mi-a spus: tu esti povestea!
Cu tine pruncii-ncep copilăria,
Trăiesc prin tine vraja, bucuria
De-a-nvinge zmeul aprig din povești…

M-am întrebat adesea cine-s eu?
Și-n mine gândul a vorbit cu voce tare:
Tu te-ai născut să fii învățătoare,
Să dai din suflet tot ce e al tău!
Pentru ce dai nu vei primi răsplată,
Ba chiar adesea palme-ai să primești
De la acei ce-o viață-ai să-i slujești
Cu sufletul, cu inima ta toată.

M-am întrebat adesea cine-s eu?
Și Dumnezeu mi-a spus întotdeauna:
Ești omul peste care-am pus eu mâna!
Apostol ești, trimis să luminezi!
Adesea vei simți că nu mai poți,
În fiecare dimineață însă, vei primi putere,
În vorba ta voi pune veșnic miere
S-alini, să mângâi, să tămăduiești!

De-atunci eu stiu: eu sunt învățătoare!
Un om menit să dea, nu să primească!
Un om ce-a fost trimis să dăruiască
In fiecare zi din eul său!
Tu, cel ce judeci aspru-a mea menire,
Aminte să-ți aduci c-o-nvățătoare
Te-a învățat să scrii prima scrisoare
și-a pus in tine-un pic din Dumnezeu!

Autor: Mihaela Macovei

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

WP2Social Auto Publish Powered By : XYZScripts.com