Adelina Ungureanu, 21 de ani, căpitanul naționalei feminine de volei a României, evoluează din 2019 în Italia. Extrema a bifat două stagiuni la Cuneo, iar din acest sezon s-a transferat la Unet E-Work din Busto Arsizio, orășel aflat la un ceas de Milano, scrie Libertatea. Într-un interviu pentru Libertatea, sportiva din Botoșani vorbește despre o perioadă dificilă, în care a depășit de două ori infecția cu coronavirus, dar și frumoasă, din moment ce joacă în cel mai puternic campionat de volei din lume.
Libertatea: Adelina, când ai simțit prima oară aplecarea spre sport? Cum a început totul la tine?
Adelina Ungureanu: Sportul a făcut mereu parte din viața mea, încă de când eram foarte mică luam mereu o minge de volei cu mine, oriunde mergeam. Totul, datorită părinților, care au activat în lumea sportului. Am început serios la 8 ani. Primul meu antrenor este un cunoscut al părinților și într-o zi mi-a propus să vin la un antrenament. Am mers, însă nu mi-a plăcut din prima: grupa de atunci era cu trei ani mai mare decât mine, iar eu trebuia să mă joc singură, la perete. Am continuat totuși și, în scurt timp, am participat la primele turnee cu echipa.
– Am citit undeva că părinții erau instructori de înot.
– Da, am făcut înot de la 3 ani, practic. Ai mei aveau o școală de înot la momentul respectiv și mereu mă luau cu ei acolo. Am mai încercat tenisul de câmp. Mi-a plăcut foarte mult, însă am ales voleiul. A fost puțin dragoste cu forța, dar uite că a ieșit bine!
– Când ai crescut așa de mult în înălțime?
– Am fost dintotdeauna mai înaltă decât ceilalți copii. Cel mai mult cred că am crescut când eram în școala generală. În clasa a VIII-a aveam cam 1,85 m. Nu m-am mai înălțat apoi, doar 3-4 cm!
– Ce detentă ai?
– La ultima măsurătoare, cu tot cu anvergura brațelor, am atins 3,12 metri. În timpul unui atac, scade puțin și în funcție de pasă, de cât de corect tehnic e executată lovitura.
– În adolescență, a fost înălțimea un handicap sau un avantaj?
– Eu întotdeauna am considerat un avantaj faptul că sunt înaltă, deși uneori am mai auzit comentarii răutăcioase și ironice.
– Traversăm o perioadă dificilă, cu această pandemie. Cum a fost în cazul tău?
– Eu am făcut boala de două ori. Prima oară, am rămas pentru câteva săptămâni cu o dificultate de a respira. A doua oară, la începutul acestui an am făcut iar COVID, am avut simptome mult mai ușoare, 2-3 zile în care m-am simțit mai rău. Am și ratat Final Four-ul Cupei. În rest, a decurs totul bine, deși am stat mult în casă. Cineva foarte apropiat mi-a spus cândva că viața se termină doar când murim. Până atunci, orice s-ar întâmpla, nu poate fi atât de rău, încât să ne oprească din a o trăi. E o frază perfect valabilă în vremurile acestea.
