Un tânăr din Botoșani, care se visa fotbalist sau preot încă de mic, a ales să devină medic. Povestea lui Vlad Simian a fost făcută publică de Federația Asociațiilor Studenților în Medicină din România. Absolvent al Colegiului Național „Mihai Eminescu, Vlad a ales să studieze medicina la Universitatea de Medicină și Farmacie „Gr. T. Popa” din Iași. Acum este medic rezident anul 2, la Institutul Regional de Oncologie din Iași, specializarea Anestezie și Terapie Intensivă.
„Dacă ar fi să mă raportez la copilărie, niciodată nu m-am visat a fi medic. Cu siguranță în loc de cărți, în minte, îmi era o minge mare de fotbal, iar în inimă dorința de a-L cunoaște pe Dumnezeu. Așa că mă vedeam ori preot, ori fotbalist. Oricum le îmbinam la meciurile echipei de fotbal favorite, când inima îmi duduia de emoție, iar gândul de rugăciune! (pentru victorie!) Derulăm caseta … anul 4, la sfârșitul unui stagiu teoretic fad, asistentul de grupă a întrebat cine ar dori să meargă în sala de operație. Am răspuns afirmativ, nu din dorința de a viziona actul anestezic, ci pentru a cunoaște cel mai măreț lucru al medicinei, actul chirugical. Inițial, faza de inducție: funcție respiratorie abolită – stare incompatibilă cu viața, intubație reușită – pacient stabil. Procesul chirugical în desfășurare. Monitorul alarmează brusc prezența unei bradicardii, care inevitabil avansa către un stop cardio-circulat
Vlad spune că această specialitate i-a convertit frica în putere și curaj. A învățat că cele mai multe decizii se iau cu calm.
„Pentru că, pe lângă o minte care trebuie să stăpânească destoinic informațiile teoretice, te mai învață că, cele mai bune decizii se iau cu calm, calm care va avea impact și asupra echipei cu care lucrezi (pentru că în ATI nu se lucrează niciodată singur). Alături de acestea ar mai trebui adăugat faptul că rapiditatea deciziilor este prioritară și asta deoarece „timpul pare că nu are răbdare”. Ceea ce dă culoare actului medical, în aproape toate domeniile, este rata de succes. În ceea ce privește terapia intensivă, după tot efortul depus în tratarea bolnavilor, rata de reușită rămâne destul de mică. Nu e de mirare că uneori secția capătă aspecte de îngrijiri paliative. Acest fapt ne obligă la abordarea unei atitudini holistice, unde procesul de vindecare are în vedere întreaga ființă: corp, minte, spirit și emoție. Nu de fiecare dată cu succes, atât datorită empatiei scăzute față de bolnavi, cât și datorită numărului redus de personal secundar asociat îngrijirii pacienților. Acest aspect din păcate se simte tot mai mult în România, tot procesul fiind îngreunat în cele mai multe spitale de lipsa adaptării tehnologice la procesul medical de calitate, dublat de o disponibilitate