Interviu/Portret în Proza: Lucia Olaru Nenati
“Zâna blondă a Ipoteştilor” şi ambasador al poetului Eminescu şi culturii româneşti
de Ileana Costea, Profesor la Universitatea de Stat California, Northridge (CSUN)
Lucia Olaru Nenati este o renascentistă: Doctor în ştiinţe filologice, poetă, prozatoare, eseistă, autoare de literatură pentru copii, jurnalist, cercetător, interpret vocal, dascăl, fost muzeograf al Muzeului Eminescu din Ipoteşti -Botoşani, fost director a două teatre, unul de păpuşi pentru cei mici şi altul dramatic numit tot “Mihai Eminescu”, autor a numeroase cărţi şi articole, albume muzicale, evenimente culturale, prezentări de conferinţe.
Şi totuşi, iată cum este văzută de către celebrul critic şi istoric literar Alex Ştefanescu: (…) “Lucia Olaru Nenati nu se visează obsesiv, în spaţiile marilor culturi, aşa cum se visează Doamna Bovary în sălile de dans cu policandre de cristal din Paris. Ea are ceva din modestia copacilor care, acolo unde se întâmplă să crească, acolo înfloresc şi fac fructe, acolo îşi întind rădăcinile în adâncul pământului şi caută substanţe hrănitoare, acolo îi protejează pe oameni de dogoarea soarelui” (…)
Sau, o altă reflectare în viziunea unei mari scriitoare şi jurnaliste din nordul bucovinean, Doina Cernica: (…)
“Dna Nenati este una dintre personalităţile Ţării de Sus, de o viaţă pe meleagurile naşterii şi copilăriei lui Eminescu, prezenţă unică în acest nord de ţară. Este originară pe viaţă din Bucovina şi mândră că este bucovineancă … (A scris) despre “Eminescu, de la muzica poeziei la poezia muzicii” (si ne-a dăruit) două albume muzicale, în intrerpretarea sa, “Cantecele lui Eminescu” şi “Din dor de Eminescu”, care i-au limpezit în curgerea destinului personal unda de aur a iubirii pentru Eminescu. (…) Lucia Olaru Nenati, Doamnă din spiţa marilor Doamne ale Bucovinei.”
 |
În secolul posibilităţilor de mişcare pe glob, Lucia poartă flacăra culturii românesti peste hotare, făcând numeroase prelegeri şi seri de cultură şi muzică, vorbind despre şi cântâdnu-l pe Eminescu, prezentând ştiinţific dar şi cu multă sensibilitate frumuseţile, arta şi cultura româneasca, în Germania, America, si Canada şi în alte locuri.
IC: Care este funcţia cea mai importantă pe care ai avut-o vreodată în viaţa dumitale, atât de plină de activităţi şi realizări?
LON: Cea de bunică. Este cea mai duioasă funcţie şi care îmi aduce în prezent cea mai profundă bucurie. De când au venit în viaţa noastră adorabilele nepoţele lumea mi se pare puţin mai palidă in contrast cu imaginea lor care concentrează, energic şi mângâietor, toată cromatica afectivă a acestui timp.
IC: Şi îmi imaginez ca petreci lungi seri cu nepoţelele în a le spune poveşti, caci din câte ştiu ai scris şi în domeniul acesta.
LON : Da. Îţi pot da ca exemplu cartea mea pentru copii “Când adoarme o buburuză”, pe care am republicat-o in 2003 în a III-a ediţie, căci prima ediţie, apărută in 1985 a fost un "best seler" vînzându-se toate cele 80.000 de exemplare tipărite initial.
Elemente de Portret IC: Un răspuns pe care blândeţea în vorbă şi atenţia faţă de cei din jur pe care i-am cunoscut-o dnei Lucia Olaru Nenati cu ocazia unei conferinţe la care am fost invitată să particip la Universitatea din Konstantz în 2005 îl justifică întru totul. Dar cea care azi se bucură de sunetele zglobii ale nepoatelor cand le are în preajmă, este o fiinţa specială, cu faţete multiple şi se poate mândri cu o viaţă de realizări în numeroase domenii intelectuale, cu adevărat o « renascentistă » cum a fost numită de celebrul critic de artă Valentin Ciucă. Eu una, la rândul meu, preocupată de a încerca să mă afirm în profesie, n-am apreciat niciodată asocierea cu mişcarea feministă doar de dragul cauzei şi exprimării de revoltă, ci rolul femeii independente, puternice, care îşi croieşte un drum şi nume al ei, dar nu îşi extirpeaza sufletul şi feminitatea şi nu se da la o parte de a avea o viaţă de familie, de a citi (şi în cazul Luciei, a scrie), de-a povesti copiilor ei, de a-şi duce traiul alături de un soţ pe care să-l aprecieze şi cu care să meargă în tandem. Şi acesta este cazul Luciei, care a ştiut şi a putut, în ciuda unei vieţi de muncă extrem de încordate, să-si crească şi să-şi iubeasca cele doua fete, Andreea şi Antonia şi pe soţul ei, Dimitrie (Miti) Olariu. Multe femei cred că o astfel de complexitate nu poate fi atinsă. Iata că Lucia dovedeşte contrariul.
IC: Ţi-am ascultat la Konstantz fermecata şi frumoasa voce interpretând cântecele cântate odinioară de Eminescu pe care astfel le-ai restaurat sau poezii ale sale puse pe muzică de dumneata, iar apoi pe un CD şi într-un film Youtube pe Internet. Continui să o faci?
LON: Da. E un mod relativ recent în activitatea mea prin care am înţeles să sporesc şi să diversific omagiul pe care îl aduc poetului nostru esenţial, căci puţini ştiu că Eminescu cânta la diferite ocazii şi că avea o voce superbă, cuceritoare, care fascina pe orice auditor şi că era un meloman şi un cunoscător de muzică, mai ales folclorică, fără egal. În cartea mea “Eminescu. De la muzica poeziei la poezia muzicii”, (ed. Geea 2000) am încercat să pun în lumină această dimensiune a personalităţii eminesciene, preocuparea lui pentru muzică locul important pe care l-a ocupat aceasta în viaţa lui să adun mărturiile fascinate ale celor ce l-au auzit cântând şi de chiar am îndrăznit să încerc să restaurez melodiile cântate de el cu propria mea voce, deşi e o voce de femeie. Eu cânt acum transpunându-mă în rolul lui Eminescu, cel pe care îl cunosc aproape personal din anii când am fost muzeografa sa şi i-am restaurat ambientul copilăriei la Ipoteşti, încumetându-mă ca poetă din secolul XXI-lea să intru în rolul cântăreţului eminescian din secolul al XIX-lea.
Elemente de Portret IC: Iată ce-i spune Luciei dr. Petru Popescu Gogan în Revista Română, (Iaşi, nr. 2, 2001) referindu-se la modul inedit în care poeta cu talent muzical şi interpretativ excelent se transpune în rolul lui Eminescu şi, acompaniată de orchestră, îl înfăţişează în postură de cantăreţ: “Toată admiraţia pentru pioneratul faptei şi pentru curajul substituirii, pentru harul iubirii de Eminescu şi pentru darul muzical făcut omenirii.” (…) Dna Lucia Olaru Nenati a fost preocupată mulţi ani de aprofundarea universului eminescian, atât în calitate de fost muzeograf la Ipoteşti, când a contribuit decisiv, la constituirea patrimoniului muzeal şi la restaurarea casei memoriale, la proiectarea evoluţiei viitoare a unui aşezământ de importanţă universală, reuşind să obţină fonduri ce păreau imposibil de obţinut, dar şi prin numeroase comunicări şi publicaţii ştiinţifice despre marele poet.
Am editat şi un CD – album muzical, intitulat “Cântecele lui Eminescu”, cu acompaniamentul orchestrei Rapsozii Botoşanilor, dirijor Ion Cobala. Acest CD este anexa cărţii mele despre Eminescu şi muzica, reprezentând câteva din cântecele din repertoriul muzical al lui Eminescu restaurate şi interpretate de mine.
IC: Poţi să-mi dai câteva exemple despre activităţile dumitale recente în străinătate?
LON: Da, desigur, doar că e greu să aleg. In iunie 2007, de pildă, am fost invitată să particip la Stuttgart la evenimentul Zilelor Culturale Române în cadrul Cenaclului cunoscutei societăţi culturale româno germane Agero, manifestare desfăşurată în cadrul unui proiect comun cu DRRP – Departamentul pentru Relaţii cu Românii de Pretutindeni. Am susţinut o manifestare culturală în faţa publicului în care am vorbit despre Eminescu, am cântat, am recitat etc., aşa încât domnul Lucian Hetco, editorul revistei de cultura Revista AGERO şi moderatorul acţiunii, a numit această prestaţie a mea în cronica publicată în revista amintită ca fiind un “spectacol cultural, poetic şi muzical” intitulat “Sub Semnul Florilor de Tei”. În 2004 am fost invitată să susţin o serată muzicală şi culturală eminesciană şi la Montreal.
De fapt, dacă e să păstrez definiţia ce consacră, aşadar, un nou gen de manifestare publică, pot să spun că am mai prezentat acest fel de spectacol cultural şi în alte locuri din lume, în Germania, Austria, SUA, Canada, Ucraina, Moldova şi desigur, în România, fără să mă repet sau ca vreodată să fie acelaşi lucru aşa cum fac actorii care joacă la fel în fiecare reprezentaţie. Eu merg cel mai mult pe inspiraţie şi fac de fiecare altfel, spun altceva în funcţie de imprejurări, de dispoziţie, de inspiraţie, de fluxul amintirilor, de receptivitatea şi calitatea auditoriului etc. În aceste spectacole mi-am propus să dezvălui, printre multe alte lucruri interesante despre Eminescu, (căci am observat de mult că lumea nu ştie, de fapt, cine a fost el cu adevărat, ci doar câteva lucruri devenite aproape clişeu!) şi acea latură a lui quasi necunoscuta, aceea de cantăreţ, interpretând live cantece vechi populare româneşti, iubite şi cântate odinioară de marele poet pe care lumea românească îl percepe ca fiind naţional, dar şi altele noi, în premieră, compuse de mine pe versurile lui, sau unele originale dedicate lui, încercand astfel să îmbin poezia clasică cu armoniile muzicale şi printre aceste armonii comunicând auditoriului şi informaţii ştiinţifice. Am vrut ca publicul să afle despre vocea de cântăreţ a marelui poet, şi am relatat informaţii de istorie literară care atestă această latură a sa.Cu acel prilej am lansat şi noul meu CD muzical, cel de al doilea, intitulat “Din Dor de Eminescu” cântece “a capella” şi poeme în spirit eminescian, în care am încercat să îmbin poezia cu muzica, adică am şi recitat din poemele mele adecvate contextului, albumul fiindu-mi prezentat şi pe situl AGERO de pe Internet. Dar pot să mai ofer un exemplu, cel despre cursul pe care l-am susţinut la universitatea din Konstanz anul trecut, referitor la cultura şi civilizia românească, o dată pentru studenţii din seria internaţională de vară şi a doua oară în cadrul cursului despre romantism susţinut de diferiţi profesori universitari pentru studenţii filologi din toţi anii academici. Şi despre această prestaţie se poate găsi referinţă pe Internet la adresa: http://www.luceafarul.net/lucia-olaru-nenati .
Dar la acest capitol despre întâlnirile mele din străinatate nu pot să-l uit pe părintele profesor universitar, doctor, scriitor, jurnalist şi ambasador al spiritului românesc peste ocean, Theodor Damian, editorul longevivei reviste Lumină lină, întemeietorul Cenaclului “Mihai Eminescu” al Institutului român de teologie şi spiritualitate românească din New York, cu “echipa” sa, unde am fost invitată de mai multe ori la lansări şi întâlniri literare, adevărate evenimente culturale de excepţie. De asemeni, am un cuvânt de laudă şi pentru părintele George Bâzgan din Edmonton, Canada, parohul bisericii româneşti de acolo şi editor al revistei Cuvântul adevărului, care de asemeni m-a invitat şi cu care am realizat nişte evenimente culturale de neuitat. Dar şirul acestor evocari poate continua încă mult căci animatorii sufletului românesc în lume – asa cum eşti si dumneata ! – sunt mulţi şi puţin cunoscuţi şi riscăm să nu terminăm acest interviu.
Elemente de Portret IC: Nivelul înalt al prezenţelor publice ale Lucei Olaru Nenati, nu numai în ţară dar şi în străinătate, sunt de apreciat la mai multe nivele: de a retrezi emoţii profund româneşti românilor ce trăiesc într-o ţară de limbă străină, de-a atrage atenţia străinilor asupra marii noastre oferte culturale şi astfel dsa se comportă ca un veritabil ambasador al valorilor perene românesti, deschis dialogului multicultural. Om de cultură cu idealismul caracteristic, dna Nenati prezintă România la mii de kilometri de casă şi reuşeşte să fie onorată pretudindeni de aplauze călduroase şi entuziaste. Am auzit-o şi am simţit-o, profund romancă, la conferinţa de la Konstantz, în diversele noastre convorbiri personale şi telefonice care au urmat în anii recenţi, comunicare si prietenie ce s-a legat între noi cu aceea ocazie.
IC: Am citit cu plăcere că ai colaborat ca directoare de teatru cu marele artist plastic, Mircea Nicolau, azi o personalitate internaţională de prestigiu, dar şi cu un alt român cunoscut în afara ţării, Dan Puric. Te rog sa-mi spui câte ceva despre aceste conexiuni.
LON: Da, e adevărat, pe când eram directoare la Teatrul de Păpuşi din Botoşani, am invitat mulţi oameni de valoare să colaboreze cu trupa noastră, drept care au rezultat spectacole deosebite şi am putut să ieşim “în lume” la festivaluri din ţară şi din străinătate, ba chiar am organizat şi la sediu un festival intitulat “Gala recitalurilor păpuşăreşti”, ce a căpătat apoi anvergura internaţională. Mă bucur că printre atâtea alte nume de colaboratori de atunci, pot să-l număr – azi cu mândrie! – şi pe redutabilul plastician Mircea Nicolau care a semnat scenografia unui spectacol intitulat Soarele furat cu care am avut o bună receptare la public şi critică.
Cu Dan Puric relaţia a fost mai îndelungată şi mai specială decât pot eu relata într-un răspuns la o întrebare a unui interviu. Ce pot spune pe scurt este că destinul a vrut să ne întâlnim în aceeaşi epocă din istoria Teatrului “Mihai Eminescu” din Botoşani, eu de puţină vreme directoare şi el proaspăt absolvent al facultăţii de teatru, alături de alţi câţiva tineri talentaţi, precum Maria Roxana Ionescu, Doru Bandol şi alţii. Ce a rezultat a fost o efervescenţă energetică şi creativă specială, o atmosferă psihologică irepetabilă, de intensitate afectiv – colectivă unică într-o viaţă de om, din care au rezultat câteva spectacole de mare răsunet în ţară şi chiar şi în capitală căci toată critica de atunci a scris despre fenomenul teatral de la Botoşani. Recent mi-am amintit despre spectacolul Romeo si Julieta la Mizil de George Ranetti din care această echipă a noastră, împreună cu Mihai Mălaimare, pe care tot atunci l-am invitat să-şi facă cu acel prilej debutul în regie, a realizat un construct teatral de inegalabilă vivacitate (foto scenă din spectacol). De curând am fost invitată la Mizil, la un festival literar ce poartă numele acestei piese şi am evocat acea realizare desosebită. Din multele amintiri pe care le am despre Dan Puric, în afara lungilor noastre conversaţii de mare profunzime spirituală, din care distanţa ierarhică era abolită şi înlocuită doar cu o comunicare magică pe lungimea de undă dintre doi creatori, este aceea despre primul său recital de pantomimă Jocul realizat atunci şi pe care l-am recunscut imediat a fi genial, l-am sprijinit şi l-am propulsat atât cât puteam face în calitatea pe care o aveam atunci, ceea ce el a şi recunoscut cu toata onestitatea unui om de calibrul său moral şi intelectual, după cum se vede din ceea ce a scris sub semnătura sa în articolul Câteva cuvinte despre partea mea de suflet din Botoşan. Aici el îşi aminteşte multe lucruri deosebite din acea perioadă în care a început tumultuos cariera sa teatrală, dar, mai ales “ …am înţeles la Botoşani ca înainte de a fi artist (pictor, scriitor, actor) important este sa fii o constiinţă” ; sau “La Botoşani am fost pentru prima dată aplaudat pentru spectacolele mele de pantomimă. Aici la teatru am făcut primul meu recital de pantomimă Jocul … , aici l-am jucat pe Tuffaldino în spectacolul Sluga la doi stăpâni în regia de excepţie a lui Laurian Oniga. Şi toate astea s-au putut naşte atunci şi numai atunci sub bagheta vrăjită a unei poete şi scriitoare de un temperament şi o vocaţie artistică flagrante pentru marşul cultural de atunci, trimisă parcă de Destin ca să creeze “temperatura morală” necesară creaţiei şi s-o moşeasca cu graţie: Lucia Olaru Nenati.” (In broşura aniversară Zilele Teatrului Mihai Eminescu, Botoşani 12/18 octombrie 1998)
Şi după despărţirea noastră profesională, inevitabilă la un asemenea talent ca al său, am rămas prieteni şi mai ales, am continuat să-i vizionez – şi să scriu despre – spectacolele lui, dând curs invitaţiilor pe care el are mereu grijă să mi le trimită de departe, si să-mi ofere caietele de sală încondeiate cu autografe pline de afecţiune. Se poate citi o asemenea cronică a mea la spectacolul său Don Quijote în aceeaşi neobosită publicaţie on-line Agero din Stuttgart: http://www.agero-stuttgart.de/REVISTA-AGERO/CULTURA/Don%20Quijote%20la%20tatrul%20national%20de%20LON.htm
IC: Şi pentru că sunteţi bucovineancă şi deci aproape ca suflet si geografie de Basarabia, îmi puteţi spune ceva despre Grigore Vieru?
LON: O, desigur, am fost cu adevărat prieteni de suflet şi de simţire spirituială. Dar înainte de toate, vreau să precizez că eu sunt într-adevăr, născută în Bucovina, în Rădăuţii dintre mânăstiri, dintr-un tată refugiat din Cernăuţi şi deci cunosc tragedia acestor ţinuturi din familie. Dar de mai bine de o jumătate de viaţă locuiesc la Botoşani, locul naşterii lui Eminescu, unde m-am dedicat cu toată energia mea celebrării acestui eveniment şi în acest fel, în fiinţa mea, eu am refăcut acea unire iniţială între Bucovina şi Moldova, sudate prin arcul voltaic al spiritului eminescian.
Intorcându-ne la chestiune, eu am avut privilegiul de a-l întâlni pe Grigore Vireru cu mult înainte de revolutia din decembrie, la Ipoteşti unde venise şi el să-şi încarce sufletul cu energiile spiritului eminescian atunci când eu eram acolo « stâlpul casei ». Apoi ne-am mai întâlnit de multe ori, precum şi la revoluţia anterioară, a celor de peste Prut, care s-au trezit înaintea noastră. Am “vorbit” despre el de multe ori, i-am prezentat cărţi şi am scris despre personalitatea lui precum în articolul “Recviem pentru Grigore Vieru” din Revista on-line de literatură şi cultură Luceafărul Românesc, dar şi în multe alte locuri : (http://luceafarulromanesc.com/%e2%96%bc-jurnalism/lucia-olaru-nenati-%e2%80%9erecviem-grigore-vieru%e2%80%9c/). La aniversarea a 70 ani ai lui Grigore Vieru am scris că atingerea acestei vârste mi-a părut un miracol căci el părea mereu a fi fragil şi uşor de doborât de atâtea viituri câte au năvălit peste destinul sâu. Acest destin l-a hărăzit să fie poeta vates, cum spuneau cei vechi, adică poetul luptător cel mai reprezentativ al momentului istoric de trezire a Basarabiei din “somnul cel de moarte” al robiei roşii aduse de “muscalii de-a călare.” Intr-o conspirativitate de poeţi născuţi în februarie, într-un act de mare insurgenţă pe atunci, am pus la cale amândoi primul spectacol al unei echipe de artişti basarabeni pe o scenă din România, spectacol numit “Rădăcini de foc. Grigore Vieru si Prietenii săi » şi care s-a desfăşurat în vara anului 1989 pe scena Teatrului “Mihai Eminescu din Botoşani pe care-l conduceam pe atunci ca directoare. De aici s-a pornit un turneu amplu în nordul şi în estul ţării, cu o afluenţă de public nemaivăzută. Cred ca nici la Maglavit nu a venit lumea puhoi într-un număr aşa de mare cum a venit atunci să-l vadă pe el şi să-i audă pe prietenii lui şi ai noştri, printre care regretaţii Ion şi Doina Aldea Teodorovici, şi ei aflaţi în premieră pe o scenă din România.
Trist este că dupa Revoluţie, Grigore Vieru a avut un destin ciudat. A fost atacat şi desfiinţat, cu o virulenţă de neexplicat, de către unii literaţi din ţară, acuzându-l că ar fi bolşevic, dar şi desuet şi depăşit, dar şi de către unii din Basarabia, cum că ar fi vândut românilor. Rezistând tuturor acestor reacţii ciudate, poetul s-a retras în ultimii ani în solitudine, din care ieşea la lumina doar din când în când, la rare manifestări literare, continundu-şi însă activitatea liteară, scriindu-şi poezia. Dar ceremonia înmormântării lui de la Chişinău – la care nu puteam să nu particip ! – a restabilit parcă echilibrul lucrurilor, căci a fost cu adevărat una impresionantă, de funeralii naţionale cu implicarea autorităţilor la cel mai înalt nivel, cu steaguri în bernă, discursuri şi praznic general. Dar acestea au fost toate determinate de valul imens de lume care a venit să-şi ia rămas bun şi să-l conducă pe ultimul drum. Cred că atunci cel mai mult au câştigat florăresele căci în marea sală unde a fost expus se ridica literalmente un munte de flori iar la ora prânzului când trebuia să pornească cortegiul, lumea din piaţa mare a Chişinăului – o mare de oameni – părea neîncepută şi mai ales, toţi erau încărcaţi de flori. A meritat să trăiască o astfel de viaţă care să se sfârşească printr-o reînviere în mit !
Elemente de Portret IC: In portretul Luciei, elementele interesante referitoare la Grigorie Vieru sunt fraţia ei, ca bucovineancă cu cei din Basarabia, sensibilitatea poetică comună amandurora si faptul că, asemănător lui Vieru, la rândul ei, Lucia a avut de înfruntat pizma şi suculente exerciţii de defăimare din partea colegilor de breaslă şi ca şi el şi-a văzut, cu suferinţe numai de ea ştiute, de continuarea evolutiei literare şi profesionale. In ambele cazuri aceasta denotă o forţă şi o pasiune internă care reuşeşte să depăşească vicisitudinile exteriorului. (Valentin Ciucă, “O vocaţie plurală”, Revista Ateneu, an. 44, februarie 2007, p. 3, Bacau).
LON: Mă tem că asta ţine de structura noastră genetică, aceea care determină, aşa ca în Mioriţa noastră emblematică, impulsul automat de-a purcede la suprimarea ortomanilor, adică a oamenilor de excepţie, aşa încât, după numeroase lovituri cumplite şi atentate din invidie chiar la pâinea cea de toate zilele, de care am fost lipsită mulţi ani (drept care azi am o pensie penibil de mică si care a mai fost încă şi diminuată recent de statul român în contextul crizei economice!) am avut revelaţia eseului Nemuritoare Mioriţa care a fost publicat îndelung, premiat şi recunoscut ca emblematic pentru firea noastră românească. El poate fi citit şi pe internet la adresa: http://webcache.googleusercontent.com/search?q=cache:6dlJGB-oS3kJ:luciaolarunenati.wordpress.com/about/ordinul-ortomanilor-un-eseu-despre-miorita/+nemuritoare+miorita+de+lucia+olaru+nenati&cd=1&hl=ro&ct=clnk&gl=ro
IC: Ai publicat mult şi în diverse domenii. Ştiu că multe dintre cărţile dumitale au fost premiate într-un fel sau altul. Dă-mi câteva exemple de titluri de cărţi premiate.
LON: De fapt, din cele 24 de titluri pe care le-am publicat până acum în diverse categorii, am obţinut premii pentru fiecare categorie literară. Iată câteva exemple: “Arcade septentrionale”, cartea doctoratului meu, deci o lucrare de cercetare literară, prefaţată de cinci nume academice: acad. C.Ciopraga, acad. D.Vatamaniuc, universitarii Dan Mănucă, Dumitru Micu şi Liviu Leonte ; “George Voevidca. Viaţa şi opera”, carte de istorie literară, monografie şi antologie a acestui deosebit poet, azi ignorat; “Arca de frunze”, antologie poetică de autor; “Coridorul dintre ceasuri”, carte de proză scurtă.
“Arcade septentrionale” (Reviste, personalităţi şi grupări literar culturale implicate in consolidarea prin cultură a Marii Uniri de la 1918), Editura Academiei Romane, 2007 (carte de istorie literară). George Voevidca. Viaţa şi opera.”, ed. Biblioteca Mioriţa, Câmpulung Bucovina, 2007 (carte de istorie literară, monografie şi antologie a unui poet deosebit, azi ignorat).
“Arca de frunze” ed. Augusta, Timişoara, 2003 (antologie poetica de autor, conţinînd selecţiuni din cele 7 carti de poezie anterioare).
“Coridorul dintre ceasuri”, ed. Augusta, Timisoara, 2000 (carte de proza scurtă).
IC: Ştiu că fiica dumitale, Antonia, care este preşedinta Societăţii Româneşti din Konstantz, v-a urmat paşii în a face cunoscută cultura româneasca în oraşul universităţii la care-şi pregăteşte doctoratul si unde predă la universitate. Sunt sigură că eşti mândră, sau la firea dumneavoastră bună, ar trebui să spun, pur şi simplu, bucuroasă, de activităţile româneşti ale Antoniei. Imi poţi spune câteva lucruri despre ea?
LON: Am doua fete pe care le iubesc ca ochii din cap şi deşi mi-a tare greu să trăiesc departe de ele, sunt foarte mândră de modul cum au crescut şi cum se comportă acolo în locurile unde le-a dus Dumnezeul destinului lor, caci am avut mereu numai vorbe bune de mare preţuire de peste tot unde au fost în viaţa lor.
Ştiu ca ai cunoscut-o doar pe Antonia, cealalta fată, Andreea, locuind în Canada şi de aceea o sa-ţi spun întâi despre mezină. Antonia a fost premiata la 1 decembrie 20101 de primarul general din Konstantz pentru contribuţia la integrarea străinilor şi la consolidarea relaţiilor interculturale, distincţie oferită de primăria oraşului în cadrul Zilei Mondial a Angajamentului Voluntar câtorva cetaţeni de origine germană cât şi străină, ea fiind singura româncă dintre aceştia, faptul fiind cu atât mai simbolic şi îmbucurător cu cât 1 decembrie este şi Ziua Naţională a României. Mi-e greu să vorbesc despre succesele copiilor mei, dar iată ce s-a scris recent în Revista Agero pe această temă.: http://www.agero-stuttgart.de/REVISTA-AGERO/ACTUALITATEA%20GERMANA/Antonia%20Olaru%20premiata%20cu%20distinctia%20de%20onoare%20a%20orasului%20Konstanz.htm
Pe plan profesional, Antonia este actualmente coordonator adjunct al instituţiei Welcome Center a Universităţii din Konstanz din cadrul Departamentului de Relaţii Academice şi Internaţionale şi, în această calitate, referent pentru cercetătorii internaţionali şi doctorandă a departamentului de germanistică al aceleiaşi universităţi. Oraşul Konstanz este un centru universitar internaţional ce găzduieşte un foarte mare număr de studenţi români, graţie unui puternic şi statornic parteneriat cu Universitatea “Al.I.Cuza” din Iaşi. Pe plan social Antonia Olariu se angajeaza în consolidarea relaţiilor româno-germane din anul 2004, cand a preluat conducerea Societăţii Germano-Române Bodensee. Împreună cu o echipă de români şi germani, d-sa a organizat în ultimii 7 ani peste 70 de manifestări precum reuniuni de cultură, muzică şi poezie, concerte de cameră, săptămâni cinematografice, seri de lectură, matineuri artistice, excursuri in economie, politică şi teme de actualitate, colocvii ştiintifice, întâlniri colocviale s.a, în colaborare cu mai mulţi parteneri precum Universităţile Konstanz şi Iaşi, Universitatea Populară Konstanz, Centrul Cultural Konstanz, Biroul pentru integrare al oraşului Konstanz, Biserica Românească Sf. Duh (Preot Ionel Nemeş) din Konstanz s.a. De fapt, cu prilejul unei astfel de manifestări, Zilele culturii româno-germane din 2005, ne-am cunoscut şi noi, tu fiind invitată să participi cu o interesantă comunicare despre Brâncuşi. Vreau sa-ţi spun că între timp a venit la Konstanz o delegaţie a Senatului Universităţii “Al.I.Cuza” din Iaşi unde am studiat şi eu şi fetele mele şi, într-o ceremonie festivă, i-au înmânat Antonei o diplomă uriaşă şi o medalie din partea Senatului acelei universităţi pentru toate meritele ei şi pentru contribuţia la consolidarea relaţiilor interculturale româno-germane. Şi nu în ultimul rând, Antonia este căsătorită cu un specialist în înformatică şi care, deşi nu este român, o sprijină necondiţionat în toate activităţile ei culturale reuşind împreună să îmbine toate aceste activităţi cu creşterea celor două fetiţe ale lor, cele două mici miracole, nepoţelele noastre adorate.
Elemente de Portret IC: Cum n-am cunoscut-o decât pe Antonia, fiica cea mică, am rugat-o pe Lucia să-mi echilibreze tabloul familiei ei cu accentul cuvenit si celeilate fiice, Andreea. Iata cum s-a dezlăntuit sufletul de mamă iubitoare: Andrea îmi seamănă în ceea ce tu ai identificat ca fiind o anume blândeţe, adica o tendinţă, “păguboasă” azi, de a nu te impune agresiv. Andreea are o valoare chiar ieşită din comun, cu doua doctorate în doua ţări şi în două domenii diferite, cu cercetarea ei la Universitatea din Calgary, cu lucrările/cărţi ale acestor doctorate tipărite recent şi care pot fi găsite pe Amazon, cu participări la numeroase reuniuni ştiintifice internaţionale deşi … este frumoasă ca o vedetă de Hollywood.
IC: Vorbeşte-mi te rog mai pe larg şi despre fiica dumitale cea mare.
LON: Din păcate cu Andreea ne vedem mai rar, ea trăind pe tărâmuri mult mai îndepartate, peste mări şi ţari, dar se află foarte aproape de sufletul meu. Este copilul pe care-l luam uneori cu mine atunci când făceam naveta la Ipoteşti şi explicam oamenilor viaţa lui Eminescu, ţinând-o în braţe. Poate de aceea ea este o fiinţă sensibilă, delicată şi graţioasă dar şi foarte serioasă şi studioasă. Ea a susţinut un doctorat în România la Universitatea din Iaşi (unde a şi fost asistentă după ce a absolvit facultatea de engleză şi spaniolă cu media generală 10 ). Teza de doctorat care a fost apoi publicată la Bucureşti, la Editura Floare Albastră, a fost intitulată Mituri antice şi medievale în romanul Don Quijote, iar cartea s-a numit Don Quijote – punte între mituri. A fost prefaţată de renumitul profesor, eseist şi traducător Andrei Ionescu de la Universitatea din Bucureşti şi a constituit o contribuţie românească cu totul originală în concertul cervantologiei internaţionale, aspectele luminate de ea nemaifiind vreodată studiate. Apoi, după plecarea in Canada, unde locuieşte acum şi predă la Universitatea din Calgary, şi unde a obţinut mai întâi titlul de “master of arts” şi apoi un al doilea doctorat într-o cu totul altă specialitate, pe o temă intitulată Successful Second Language Vocabulary Acquisition ,care si aceasta a fost deja publicată, la editura VDM verlag Dr. Műller, Germania şi postată pe Amazon. In aceşti ani ea a participat la diferite simpozioane şi reuniuni ştiinţifice în Canada şi în străinătate, a publicat articole în presa cu circuit de înaltă specialitate, face cercetare academică şi scrie în continure alte cărţi. Când a avut timp, m-a susţinut şi pe mine în activităţile culturale pe care le-am avut pe continentul american, ba chiar o dată am apărut împreună într-o reuniune literară la Calgary unde ea a tradus live poemele pe care le recitam eu în româneşte. E căsătorită cu prietenul ei din clasa a IX din liceul Laurian din Botoşani, Adrian Cervatiuc. Au plecat din ţară împreună, soţul ei fiind un apreciat specialist informatician.
IC: Cum nu de mult ne-am despărţit de perioada de sărbători, şi colindele sunt în gândurile mele şi ştiu că în activităţile dumitale ai inclus şi interpretarea de colinde, îmi poţi spune câteva vorbe în această privinţă?
LON: Desigur, cu multă plăcere, aceasta fiind ultima mea “ispravă”. Am realizat un nou album muzical şi poetic intitulat Poezia colindelor noastre (CD Logic Studio, Suceva) în care am valorificat experienţa ce s-a adunat până acum în structura mea creativă. Adică mi-am ales câteva dintre poemele cuprinse în cele şapte cărţi ale mele de poezie, cele despre iarnă şi starea de sărbătoare şi le-am îmbinat cât am putut eu de armonios cu nişte colinde pe care le-am imprimat în studio, de astă dată cu orchestră, dorind să produc impresia acelui Crăciun al copilăriei noastre când această sărbătoare era încă un miracol şi nu devenise o afacere comercială. Mai multe despre acest album puteţi afla citind tot pe internet prezentarea lui la adresa: http://cetatea-lui-bucur.com/2011/01/16/insemnaaricarmen-andronacheun-demers-poetic-si-muzical-neobisnuit%e2%80%9d/
Elemente de Portret IC: Inchei prin cuvintele lui Eminescu, considerând că i se potrivesc dnei Lucia Olaru Nenati: “Insă cel mai frumos din toate câte sunt frumoase este sufletul frumos.”
