VIDEO Cum sună o urătură românească de 200 de ani. Este povestea haiducului român care a băut tot vinul din Istanbul

Foto Adevarul
Foto Adevarul

O botoşăneancă a reuşit să păstreze o urătură foarte veche şi foarte rară culeasă de la o străbunică. Urătura spune povestea unui haiduc şi era folosită pentru un joc unicat dedicat Anului Nou în nordul extrem al Moldovei. Aurelia Racu este o botoşăneancă de peste 76 de ani din comuna Ibăneşti, un ţinut de poveste din nordul extrem al României. În aceste locuri civilizaţia n-a reuşit să înghită tradiţiile vechi de sute de ani.

Uliţele înguste desprinse parcă din poveştile lui Creangă şi basmele populare, pe sub streşinile pădurilor întunecoase şi seculare sau pur şi simplu prin cerdacurile bătrâneşti şi prin casele de pe vremea străbunilor acoperite cu stuf, circulă şi astăzi legende, poveşti, superstiţii, urieşii, zmei şi alte făpturi fantastice.

like facebookÎn satul Aureliei Racu, fantasticul şi realitatea se îmbină ca în lumea în care care poetul Lucian Blaga, spune că s-a născut nemurirea. La prima vedere tanti Racu, pare doar o bătrânică de treabă, ospitalieră şi mucalită. Dincolo de această imagine idilică a ţărăncii moldovence de altădată, Aurelia Racu este un tezaur folcloric în viaţă. Bătrâna şi-a dedicat întreaga viaţă păstrării şi conservării tradiţiilor populare din nordul extrem al Moldovei.

Urătura veche de 200 de ani

Tanti Racu invită să-i treacă pragul pe orice călător dispus să primească o frântură din autentica zestre culturală românească. Cu ospitalitatea specifică acestor oameni din nord, Aurelia Racu, te îndeamnă să te aşezi pe o laiţă lângă foc şi te omeneşte cum ştie mai bine. Apoi începe să spună poveşti şi legende de demult,alegorii şi mitologii cosmogonice auzite şi transmise din generaţie în generaţie.

Ştie despre urieşii care au bătut odată aceste pământuri, despre războinici daci care trăiau în cetatea de pe dealurile Ibăneştiului dar şi despre puternicii luptători din zorii evului mediu care rezistau tătarilor şi altor invadatori din măgurile acestor plaiuri. Şi urmează apoi, alte şi alte istorisiri din bătrâni, cu tradiţii şi obiceiuri de mult uitate. În preajma sărbătorilor de iarnă, tanti Racu îşi aduce aminte mereu de o urătură rară şi foarte veche. Spune că a învăţat-o din generaţie în generaţie.

„Este o urătură pe care eu o ştiu de la bunica care la rândul ei a auzit-o de la bunica ei şi de acolo nu mai ştiu. Este veche tare. Sunt versuri care s-au mai pierdut. Era lungă tare dar atâta a mai rămas după atâtea generaţii.„, spune bătrâna. Cu alte cuvinte urătura are cel puţin 200 de ani.

Haiducul oltean ajuns pe meleaguri moldovene

Aurelia Racu spune că urătura este o combinaţie de urare cu baladă haiducească. De altfel sunt versurile pe care în Moldova se execută un joc, numit ”Banda lui Gruia”.

Mai precis este vorba despre Gruia Novac, un haiduc renumit din Ţara Românească, care ar fi trăit undeva pe la începutul secolul al XVII lea în zona Craiovei. Ar fi luptat în armata lui Mihai Viteazul, iar după moartea voievodului a început să haiducească luptând alături de fraţii săi împotriva turcilor şi a tătarilor. Faima şi povestea lui ar fi ajuns până în Moldova.

”Novac era un haiduc viteaz care avea o faimă mare. Cică ar fi ajuns şi pe aici şi ar fi reuşit să-şi facă sălaş pe când era căutat. Este cunoscut şi aici şi sunt jocuri de Anul Nou cu versuri despre acest haiduc. Este un viteaz din timpuri străvechi. Bătrânii din satul nostru încă de când eram mică ştiau balade şi urături despre Novac”,spune Aurelia Racu. Versurile urăturii, atâtea câte s-a păstrat, vorbesc despre o aventură a haiducului la Istambul şi relaţia acestuia cu o hangiţă. Practic haiducul bea vinul hangiţei, dar nu mai plăteşte.

”Nu mi-e dor de însurat cum mi-e dor de Ţaringrad”

Tanti Racu de la Ibăneşti a fost de acord să împărtăşească versurile rămase din această urătură veche de cel puţin 200 de ani. ”Aho, Aho bună seara gospodari, boieri mari şi români plugari. Colo sus în dealul munţilor colo jos în poala codrilor este o masă de mătasă de voinici înconjurată. De vreo sută şi cincizeci, toţi de Gruie aleşi. Numai Gruia lui Novac şade singur supărat, nebăut şi nemâncat. Ce stai Gruie supărat şi nemâncat ? Ori ţie dor de însurătoare? Nu mi-e dor de însurat cum mi-e dor de Ţaringrad. Ţaringradul oraş mare numai o crâşmăriţă are. Crâşmăriţă de român, ce are vinul cel mai bun. Şi la Ţaringrad, Novac pleca şi la crâşmăriţă îi spunea.

Bună crâşmăriţă dăm vin că ţi-oi plăti pâno-i muri. Şi de-oi muri pomană ţi-a fi. Şi de luni Novac bău până nu mai putu. Duminică dimineaţă paharele încă zangăne şi pe Anică, Novac o pomene. Când Anica văzu nu mai stătu şi pe cal negru încăleca şi în lumea largă ea pleca, cu patru colaci după ea. Şi i-a rupt în două şi ne-a dat şi nouă. Le-a rupt în trei şi i-a dat şi lui Andrei.”. Balada ar continua cu denunţarea haiducului la autorităţi şi aventurile acestuia de a se salva. În cele din urmă între hangiţă şi voinicul oltean se leagă o idilă. Această urătură este păstrată şi folosită şi astăzi în nordul extrem al Botoşaniului, în special la Ibăneşti, fiind transmisă şi noilor generaţii care vor să reînvie ”banda lui Novac”.

Sursa< Adevarul

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*

WP2Social Auto Publish Powered By : XYZScripts.com