FOTO Parcarea de spital, un lux la Botoșani. „Mă pierd odată cu firea și o las în mijlocul străzii, pe cuvânt! Nu mai pot!”

Foto: Adevarul

Haos și frustrare create de lipsa locurilor la Spitalul Județean „Mavromati” din Botoșani, una dintre cele mai mari unități sanitare cu paturi din Moldova. Pe scurt, are în jur de 1.500 de paturi, pe diferite secții și specializări. Deși în ultimul deceniu spitalul din Botoșani s-a modernizat considerabil, cu o îmbunătățire vizibilă a actului medical, problema locurilor de parcare rămâne un punct nevralgic, care se acutizează de la un an la altul. Spitalul „Mavromati” avea dintotdeauna puține locuri de parcare, câteva zeci. Dintre acestea, o parte erau destinate personalului.

Potrivit Adevărul.ro,  odată cu lucrările la noul Ambulatoriu de Specialitate, numărul acestora s-a redus considerabil. Aproape că nu ai unde să parchezi mașina la Spitalul Județean „Mavromati”. Și asta în condițiile în care, lunar, sunt și câte 10.000 de pacienți atât la Urgențe, în Ambulatoriu, cât și pe secțiile spitalului, cu diferite forme de prezentare și internare. Uneori, în medie, sunt 300-400 de pacienți pe zi, în funcție și de perioadă sau context epidemiologic. Oricine își poate da seama de faptul că efectiv oamenii nu au cum să vină cu mașina la spital. Dacă au noroc, reușesc să parcheze pe cele 15-20 de locuri de parcare libere. Conducerea spitalului recunoaște că problema este nevralgică și așteaptă soluții de la Consiliul Județean, cel în subordinea căruia se află unitatea sanitară.

„Spațiul limitat din fața Spitalului Județean, de pe strada Marchian, numărul 11, nu poate satisface necesarul de locuri de parcare. Situația din spatele Spitalului Județean «Mavromati» este similară. Și această parcare este destul de mică și nu poate asigura decât un număr foarte redus de locuri de parcare. Astfel încât, în acest moment, orice soluție din partea Consiliului Județean este binevenită în rezolvarea acestei probleme”, precizează Corneliu Prepeliță, directorul Spitalului Județean „Mavromati”.

Îngrijorare, disperare și oameni amărâți

Spitalul din Botoșani este una dintre acele unități sanitare-mamut care deservește o populație numeroasă, dar cu un specific aparte. Adică, în mare parte, o populație îmbătrânită, cu afecțiuni cronice și preponderent rurală. Din această cauză, cele mai solicitate zone ale spitalului sunt Urgențele și Ambulatoriul. Dacă la Urgențe majoritatea covârșitoare a pacienților ajung cu ambulanța și nu este nevoie de autoturism personal sau alt mijloc de transport, în cazul Ambulatoriului de Specialitate, mare parte a pacienților sunt nevoiți să vină cu mijloacele de transport accesibile.

Cei mai mulți sunt oameni în vârstă de la țară, care vin cu boli cronice din zona cardiovasculară, digestivă, neurologică sau ortopedică. Mai sunt și cei de la chirurgie, pentru schimbat bandaje sau efectiv pentru consultații. Acești oameni ajung la Ambulatoriu, de obicei, cu autoturisme. Fie ale familiei, fie ale vecinilor din sat, care, din compasiune sau în schimbul unui ciubuc, o fac pe cărăușii. Motivele deplasării cu autoturismul sunt simple. Un bătrân bolnav, o persoană cu dizabilități sau efectiv cu diferite probleme de sănătate care îl incapacitează parțial (fracturi, operații) nu poate veni de la țară cu un mijloc de transport în comun. În primul rând, unii vin și de la 70 de kilometri depărtare, iar programul autobuzelor nu coincide cu cel al medicilor și mai ales al programărilor.

„Eu vin cu mamaia de la Coțușca. Mergem pentru diabet și pentru rinichi, la rețete, consult. La Ambulatoriu, la spital. Cum să vină mamaia cu rata (n.r. autobuzul), că nu ajunge la programare? Și merge și greu. Musai cu mașina. Mă învoiesc de la muncă să o duc”, spune un botoșănean care își aduce cel puțin o dată la trei luni bunica la spital.

„Cetățeanul ăsta de la mine din sat s-a operat la picior. Mergem la pansat. N-are cine-l ajuta. Femeia este la serviciu. Așa că îl duc eu. Suntem vecini de 20 de ani. Fără mașină n-ai cum. Se târăște până la spital?”, spune un botoșănean.

Când ajung toți acești vecini, fii, nepoți sau pur și simplu săteni să ducă pacienții la „Mavromati”, începe coșmarul. În primul rând, după un drum de o oră, pe căldură, sunt izbiți de imaginea unui loc extrem de aglomerat, plin cu mașini parcate la trotuar. Nu ai loc nici să arunci un ac. Apoi ajung la poarta spitalului. Acolo dau de un șantier și de o intrare păzită de un angajat al unei firme de pază antamate de spital. Acesta îi oprește și le comunică sec că trebuie să se întoarcă: nu sunt locuri de parcare. Mulți oameni de la țară, derutați, după câteva insistențe, încep să bântuie fără țintă, căutând unde să își lase mașina. Văd cu disperare că se îndepărtează tot mai tare de spital și că pacientul de la Rădăuți-Prut, Coțușca, Săveni sau de cine mai știe de unde trebuie cărat pe brațe până la intrarea în spital.

Cei mai norocoși ajung să intre în curtea spitalului cu tot cu mașină. Acolo, haos. Unii dau cu spatele, alții cu fața, claxoane, blocaje, ambuteiaje. Colac peste pupăză, o ambulanță cu sirene care se chinuie să intre. O altă ambulanță vrea să iasă. Angajatul de la firma de pază fuge disperat și mai dirijează pe un șofer sau altul, să nu facă pagube și să iasă odată de acolo. Cei care promit solemn că numai lasă pacientul la scară și ies sunt de obicei lăsați să intre prin labirintul de mașini. Până să coboare din mașină, unui pacient i se face rău.

„De la căldură, dom’ne, i-am dat cu un pic de apă pe față. Îi bine. Trag oleacă și ies. Ferească Dumnezeu”, spune un șofer venit de prin județ cu un pacient.

„Mă pierd odată cu firea și o lasă în mijlocul străzii, pe cuvânt!”

În scurt timp apar nervii. Cei mai revoltați sunt orășenii. Ei își pierd cu firea cel mai repede. Cei de la țară sunt mai liniștiți. În primul rând fiindcă nu cunosc împrejurimile și vor să scape repede. Dar atunci când efectiv realizează că nu au cum să parcheze, răbufnesc și unii, și alții. Cel mai greu este pentru aparținătorii pacienților din mediul rural. Ei nu pot lăsa omul la scară și să plece. Trebuie să stea și câte două-trei ore pentru a-l lua înapoi acasă. Și aici lucrurile se complică fenomenal. Pe o rază de 100-200 de metri sunt locuri de parcare cu plată. Dar și acestea sunt puține și deservesc o zonă largă de activități, nu doar pe cei care au nevoie de spital. Așa că inclusiv un loc cu plată la 50-100 de metri de spital se poate dovedi misiune imposibilă în perioadele de vârf, adică între 9.00 și 16.00.

„Mă pierd odată cu firea și o las în mijlocul străzii, pe cuvânt! Nu mai pot. Vin de la 30 de kilometri depărtare, dom’ne”, mărturisește un sătean venit cu tatăl la neurologie.

„Este efectiv bătaie de joc. Atâția oameni vin și aduc bolnavi. Nu ai unde lăsa mașina. Peste tot este ba parcare interzisă, ba plin de mașini”, precizează un alt botoșănean venit la spital din mediul rural.