Un cunoscut om de afaceri din Botoșani: „Am dormit în depozit și m-am spălat la lighean”

Francesco Magaldi, un italian care a devenit botoșănean și a reconstruit totul din cenușă, lipsuri și traume adânci, și-a spus povestea într-un interviu plin de sinceritate. Francesco nu a avut o copilărie ușoară. Amintirile marcate de violența domestică și imaginea tatălui său agresându-i mama l-au urmărit ani în șir, lăsând răni adânci care au necesitat terapie pentru a fi vindecate.

În 2008, Francesco a sosit în România. Inițial, a venit doar într-o vacanță pentru a-și vizita tatăl stabilit în Botoșani. Dorința de a se descurca pe cont propriu și de a nu mai fi o povară pentru mama sa l-a determinat să rămână.

Prima sa experiență de muncă în România a fost una de o disciplină militară, la un restaurant condus de un compatriot. Pentru o cazare, masă și un salariu de doar 600 de lei pe lună, Francesco muncea șapte zile din șapte, de la 9 dimineața până la 1 noaptea. Aceea a fost școala care i-a arătat ce înseamnă cu adevărat munca brută.

Schimbarea a venit în momentul în care privirea i-a căzut pe o cafenea mică, aflată în pragul falimentului. Deși nu avea resurse financiare, a simțit o legătură instantanee cu acel loc. Salvatoarea lui a fost mama sa, o femeie modestă care lucra într-un azil de bătrâni în Italia. Din puținul ei, a reușit să strângă banii necesari pentru a-și susține fiul.

Francesco Magaldi a dormit pe o saltea de 50 de lei, într-un depozit rece, printre rafturi de marfă. Dimineața se spăla la lighean, iar ziua muncea până la epuizare pentru un vis în care, uneori, nici el nu mai știa dacă să creadă, potrivit life.ro.

„Părinții mei s-au despărțit prin 2001–2002. Tatăl meu a lucrat mult timp în afara țării, prin mai multe locuri, iar la un moment dat s-a stabilit în România.  Aici a cunoscut o doamnă, cu care și-a refăcut viața, și au și o fetiță, sora mea. Prima dată am venit în România în vacanță, în ianuarie 2009, ca să-l vizitez. Nu mai aveam o relație foarte apropiată, dar odată cu nașterea surorii mele am început să ne apropiem din nou. După ce am terminat liceul, mi s-a părut o alegere bună să vin aici: să-mi cunosc mai bine familia și, în același timp, să încep să muncesc”, a mărturisit pentru sursa citată afaceristul.

Inițial a stat în Oradea, apoi în Timișoara. Acolo a cunoscut-o pe partenera lui, care este din Botoșani. Ulterior, având o firmă în domeniul eolian, s-au mutat în zona Botoșaniului. Se ocupau cu colectarea de date despre vânt pentru companii mari din afară, interesate să dezvolte parcuri eoliene.

„Eu am venit inițial cu gândul să stau o perioadă, să fiu mai aproape de tatăl meu și să văd cum se leagă lucrurile pentru mine. Inițial voiam să mă întorc în Italia. Dar, în același timp, simțeam că am stat prea mult pe umerii mamei mele și nu voiam să mă întorc fără să încerc ceva pe cont propriu. Așa că am rămas. Am stat o perioadă singur, în Botoșani, separat de tatăl meu. Între timp, am cunoscut un italian care avea un restaurant și căuta pe cineva să-l ajute. El nu vorbea română, iar eu începusem deja să învăț. Ne-am potrivit cumva și am început să lucrăm împreună. Eu, de fapt, mai lucrasem în domeniu și în Italia, vreo trei ani. Îmi plăcea foarte mult. Așa că pentru mine a fost o oportunitate bună să învăț și mai mult. Nu era ceva sigur. Făceam de toate. Mi-a oferit cazare, masă și cam 600 de lei pe lună. Pentru mine, la momentul acela, nu părea mult, dar aveam 20–21 de ani și am văzut asta ca pe o șansă reală de a învăța meserie. Și am învățat. Am stat acolo un an și jumătate. A fost o perioadă foarte intensă. Munceam de la 9 dimineața până la 1 noaptea, fără pauză, șapte zile din șapte. El era fost militar, foarte strict, foarte disciplinat. Asta știa să facă și asta m-a învățat și pe mine. Acolo am învățat ce înseamnă să muncești cu adevărat. În același timp, nu era ușor”, a mărturisit acesta.

600 de lei pe lună însemnau că era destul de limitat. Era dependent de acel loc,

„Și, între timp, a apărut ceva. În apropiere de restaurantul unde lucram, era o cafenea mică. Exact cea pe care o dețin astăzi. Atunci era foarte mică, doar o cameră. Era deschisă de actuala mea asociată, împreună cu altă persoană. Avea același nume ca acum. Eu treceam seara pe acolo, după ce închideam la restaurant. Și vedeam cafeneaua aceea mică. Nu știu exact de ce… dar mă atrăgea. Din prima am simțit ceva. Ca o chemare. Și, culmea, am simțit asta nu doar legat de cafenea, ci și de România. Când am venit prima dată aici, deși nu aveam nicio legătură cu țara, am avut senzația că aparțin într-un fel locului. Poate sună ciudat, dar așa am simțit. La fel a fost și cu cafeneaua. Am început, la un moment dat, să intru acolo. Să cunosc oamenii. În oraș erau locuri foarte aglomerate, cu multă gălăgie, petreceri până târziu. Nu mă regăseam în atmosfera aceea”, a mărturisit el.

La început a fost foarte greu. Cafeneaua mergea foarte prost. Vindea 20 de cafele pe zi.

„Nu aveam unde să stau. Practic, în depozit mi-am amenajat un loc unde dormeam. Da, în depozit. Spațiul care astăzi este birou, atunci era casa mea. Mi-am făcut acolo un colț în care dormeam. Mi-am cumpărat o saltea second-hand, cu 50 de lei. Am pus niște navete de bere și mi-am improvizat un pat. Dulapul meu erau, practic, rafturile pe care țineam marfa. Dimineața mă spălam în chiuvetă, într-un lighean. Nu aveam duș, nu aveam nimic. Și am trăit așa aproape doi ani. Și, paradoxal, eram fericit. Pentru că sunt foarte încăpățânat. Dacă îmi propun ceva, nu mă las. Și eram fericit că pot să construiesc ceva al meu. Asta conta cel mai mult. Dacă mă uit acum înapoi… au trecut 12–13 ani de atunci. A fost un proces foarte lent, foarte organic. Pas cu pas. Mi-a luat 3–4 ani până am putut să angajez primul om și să-l plătesc”, spune, pentru life.ro, acesta.