Alexia Tudose, tânăra care s-a născut a doua oară, prinde aripi în lumea muzicală. A rămas fără brațe în urma unui accident, iar acum privește viața ca pe o a doua șansă. Este o tânără de 15 ani care are în casă un certificat de naștere și unul de renaștere. În luna decembrie a anului trecut a fost implicată într-un grav accident de circulație, în urma căruia a rămas fără brațe. Fratele ei i-a fost îngerul păzitor care a găsit membrele superioare ale adolescentei, iar o echipă de medici au reușit să-i „replanteze” mâinile.
La şapte luni de când s-a născut a doua oară, Alexia Tudose a scos prima ei melodie și vorbește zâmbind, într-un interviu pentru Life.ro, despre întunericul și lumina din viața ei.
Cine este Alexia?
Alexia este o adolescentă de aproape 16 ani, pasionată de tot ce exprimă bucuria și dorința de a trăi, primordială fiind pasiunea pentru muzică și dans. Alexia este o fire visătoare, optimistă, critică uneori cu ea și cu ceilalți, perfecționistă și o bună confidentă. Are și ea părțile ei slabe, sensibile, dar singură și le depășește.
Unde te-ai născut și cum ți-a fost copilăria?
M-am născut în Botoșani la 10 septembrie 2007. Copilăria mea a fost una fericită și fiind de vârstă apropiată cu fratele meu, am avut mereu un partener de joacă. Părinții ne-au oferit multă iubire, protecție, confort și ne-au îndrumat spre diverse activități pentru a ne descoperi aptitudini și a ne forma deprinderi sănătoase.
Ești o adolescentă extrem de puternică care are acasă un certificat de naștere și unul de renaștere. Te simți un copil ales?
Faptul că, mai nou, am și un certificat de renaștere, mă face să mă simt binecuvântată că am primit o a doua șansă la viață. Sunt norocoasă să fiu o „minune” așa cum am fost numită în ultimul timp, iar pentru asta mulțumesc divinității și medicilor.
Cum a descoperit Alexia muzica?
Faptul că tatăl meu a avut un studio de înregistrări muzicale, cred că a fost definitorie în a mă îndrăgosti de muzică și tot ce înseamnă ea. Am fost de mică înconjurată de artiști, iar în casa noastră răsuna mereu muzica și totul gravita în jurul ei, adică se compunea, se repeta, se înregistra.
Cât te-a susținut familia ta?
Părinții m-au sprijinit pe calea muzicală, dar tatăl meu a fost mai mult decât sprijin, el fiind cel care a insistat ca eu să iau lecții de canto, canto clasic și pian pentru că a observat că la mine muzica nu era doar o joacă, ci chiar o trăiam din plin.
Producătorul meu muzical, Alandy, a crescut la studioul tatălui de la vârsta de 12 ani până a plecat în Albania în 2010. Tata a investit în el pentru că a văzut că are potențial, dar nu avea sprijin. Binele mereu se întoarce, spun asta pentru că el s-a întors și m-a ajutat făcându-mi toate piesele gratuit, ba chiar mai mult, a venit pe cheltuiala lui și ne-a mai scos și prin magazine pentru a ne cumpăra de toate. Chiar dacă tata nu era de acord, el spunea mereu că o face pentru că așa poate și el să se recompenseze față de părinții mei care l-au ajutat să ajungă la acest nivel. Pentru noi, el este ca un frate mai mare, deci face parte din familie și suntem atât eu cât și Eric atât de fericiți cu el pentru că el chiar se comportă cu noi ca un frate mai mare, deci nu este întâmplător că am atât de mult sprijin și din partea lui.
Alexia, cum arăta viața ta până la sfârșitul anului trecut?
Gândindu-mă la viața mea de dinaintea accidentului, căci asta a adus pentru mine finalul anului trecut, mi se face dor, tare dor. Trăiam bucuria de a fi liceană la liceul la care mi-am dorit foarte mult să fiu admisă, tocmai participasem la balul bobocilor, o experiență frumoasă pe care aș repeta-o oricând, aveam prieteni noi, eram o adolescentă veselă, cu multe vise și mereu energică. Mergeam la școală, la cursurile de dans, la sala de fitness, aveam timpul plin cu activități frumoase și nu mă plictiseam niciodată.
Vrei să-mi povestești ultimele tale amintiri dinainte de accident? Sunt curioasă pentru că noi două avem în comun această renaștere, deși la mine a fost diferit. Mereu am încercat să-mi amintesc cum eram înainte de întregul proces prin care am trecut. Te mai întreb odată. Ce amintiri au rămas în memoria ta înainte de accident.
Unele amintiri de dinainte de accident sunt legate de ultima ieșire împreună cu prietenii mei la o pizza, o ieșire în care ne-am simțit bine, așa cum obișnuiam. O altă amintire este aceea în care am mers la școala gimnazială pe care o absolvisem pentru a-mi vizita profesorii, chiar în acea vineri a accidentului. Despre minutele de dinainte nu-mi amintesc aproape nimic, știu doar că povesteam cu o colegă de autocar și cam atât.
Știu că ai o relație specială cu fratele tău, care ți-a devenit și erou între timp. Crezi tu că datoria fraților este de a se sprijini necondiționat sau de a se motiva prin competiție?
Dacă mă întrebați acum 7 luni în urmă, v-aș fi răspuns că motivația prin competiție este firească între frați și așa ar trebui să fie, fiindcă fără dorința noastră, aveam situații involuntare de competiție, situații în care ne contram doar din dorința de a stabili care este mai bun. După experiența asta nefericită, am simțit că Eric a fost în acel autocar doar pentru mine. Este acum lângă mine și mă ajută oricând am nevoie, încât cred că iubirea ce ne-o purtăm implică sprijin necondiționat. În plus, pentru noi nu este o datorie, ci firescul din sângele nostru.
Cum a arătat viața ta după accident?
Viața mea de după accident s-a schimbat radical. Pe perioada internării a fost greu, pe de-o parte fiindcă în prima săptămână nu știam ce am pățit, deși subconștientul meu știa. Era o senzație stranie, când știi ceva dar mintea nu acceptă și oricât a-i încerca să-ți explici nu găsești răspunsul. Apoi toate operațiile prin care am trecut, imobilizarea la pat, faptul că o simțeam pe mama cât suferea și se abținea în fața mea, nu a fost ușor. A fost o mare bucurie să primesc vestea că voi merge acasă, era tot ce îmi doream, iar acasă mă așteptau familia și prietenii, care au petrecut alături de mine trecerea dintre ani, deși știau că nu va fi o petrecere propriu-zisă, ci mai degrabă o seară de depănat povești și amintiri. M-am simțit atât de iubită de cei care mi-au fost alături! Deși mergeam la pansat la fiecare două zile, faptul că eram acasă alături de familie mi-a dat o forță și mai mare.
N-am să uit, imaginea cu tine când ai ieșit cu doamna doctor Șușanu. Ulterior tu i-ai oferit un certificat de renaștere. Cine este pentru tine doamna doctor Sidonia Șușanu?
Pentru mine, doamna Șușanu reprezintă îngerul care m-a salvat și mi-a redat viața, este ca o a doua mamă fiindcă dumneaei mi-a oferit șansa la o viață normală. Între noi s-a format o legătură puternică, o simt foarte aproape sufletește și în prezența dumneaei mă simt protejată la fel ca și în preajma mamei. O respect foarte mult pentru sufletul pe care îl pune în rezolvarea problemelor medicale ale copiilor care ajung la dumneaei și pentru felul ei de-a fi, o persoană caldă, energică, veselă.
Cum a fost prima îmbrățisare a părinților?
Primele îmbrățișări au fost mai prețioase ca niciodată! Deși obișnuiam să ne îmbrățișăm mai mereu și să ne spunem ,,Te iubesc!” ori de câte ori unul dintre noi pleca undeva, primele îmbrățișări de după accident au fost mai dorite ca oricând, ca un lucru pe care ai fost atât de aproape să nu îl mai poți avea. Am simțit în brațele părinților fericirea supremă, speranța și încrederea că mă voi recupera, am mai simțit multă protecție, dar și durerea traumei prin care am trecut.
Te-a deranjat vreodată cum s-au exprimat oamenii vis-a-vis de sintagma „fata cu brațele replantate”?
Nu cred să mă fi deranjat această exprimare, cred că mai mult disconfort simțeam când se scria despre mine ca fiind ,,fata cu mâinile amputate”, deși era clară reușita replantării. Cred că era de dragul extraordinarului din media online, atunci când titlul atrage cititorul.
