Cea mai longevivă stareță din Patriarhia Română trăiește într-o mănăstire din Botoșani. „Am muncit, prin muncă le-am dus pe toate. Nu mi s-a părut greu că le-am făcut cu dragoste”

Așezată în sudul județului Botoșani, între codrii bogați ai Moldovei, dincolo de Siret, după drumul ce șerpuiește prin pădure, Mănăstirea Vorona reprezintă o vatră a vieții monahale românești. Este cunoscută sub denumirea de Mănăstirea Vorona, dată fiind și comuna unde se află, ansamblul mănăstiresc datând din secolul al XVI-lea, când pe aceste meleaguri monahi din părțile Moldovei, dar și ale Rusiei sau chiar Greciei au căutat o zonă retrasă ce urma să le devină loc de rugăciune, astfel încât au ctitorit o mică biserică de lemn având ca hram Nașterea Maicii Domnului.

La început, mănăstirea avea să fie lăcaș al călugărilor, astfel încât odată cu trecerea anilor a cunoscut o perioadă de înflorire, cu o obște numeroasă, ce a atins chiar pragul de aproximativ 200 de vie­țuitori. Acestui fapt s-a datorat într-o bună măsură și generozităţii boierilor locali, care au sprijinit mănăstirea și au dus la dezvoltarea ei. De pildă, hatmanul Ilie Jora a donat o parte din moșia sa către mănăstire, iar la finele secolului al XVIII-lea și început de secol al XIX-lea, între 1793 și 1803, a mai fost construită o biserică de zid cu hramul Adormirea Maicii Domnului, iar 30 de ani mai târziu, sub purtarea de grijă a arhimandritului Rafail, se zidește o biserică de piatră cu hramul Nașterea Maicii ­Domnului, dat fiind faptul că vechea bise­ricuță de lemn se deteriorase și în 1936 se ridică și biserica din cimitir, cu hramul Sfântul Ierarh Nicolae. Anii ce au urmat au fost dedicați înfru­musețării și pictării bisericilor, scrie Ziarul Lumina.

Din punct de vedere arhitectural, atât Biserica „Nașterea Maicii Domnului”, cât și Biserica „Sf. ­Ierarh Nicolae” sunt construite în plan triconic (în stilul bisericilor moldovenești), iar Biserica „Naș­terea Maicii Domnului” este prevăzută cu abside semicirculare, având trei turle de lemn în stil rusesc, cu formă de bulb de ceapă. Este construită din piatră și cărămidă, cu absida răsăriteană semicirculară și cu absidele laterale semicirculare în interior. Edificiul este compartimentat în pridvor ­închis, pronaos, naos și Altar.

Ansamblul mănăstiresc de la Vorona a avut un dublu scop, atât duhovnicesc, cât și social, lucru ce s-a remarcat cel mai bine în timpul Primului Război Mondial, când aici s-au adăpostit mai mulți tineri din zona Munteniei, fugind astfel din calea războiului. Nu numai că au găsit un loc sigur unde să vie­țuiască, însă călugării s-au ocupat și de educația lor, învățându-i carte. Astfel, de-a lungul timpului, mănăstirea a dat Bisericii mari oameni. Printre cei mai cunoscuți este fratele Toader Arăpașu ­(Teoctist, după numele de călugăr), care a viețuit aici între 1929 și 1931 și avea să devină în 1986 Patriarhul Bisericii Ortodoxe ­Române.

După cel de-Al Doilea Război Mondial, viața monahală și biserica au fost afectate de instaurarea noului regim ateu, care, în anii de puternică represiune, își propusese să Îl elimine pe Dumnezeu din inimile oamenilor. Astfel, și ceea ce era una dintre cele mai mari și importante mănăstiri din Moldova va cunoaște începând cu anul 1959 o perioadă de regres odată cu ­Decretul 410/1959. Decretul prevedea ca mii de călugări să părăsească mănăstirile, bărbații până în 55 de ani și femeile până în 50 de ani. Acest lucru a făcut ca mănăstirea să fie închisă. Obiectele cu valoare de patrimoniu de la schit au fost confiscate de către stat. Bisericile au fost încuiate, iar chiliile transformate în depozite de cereale ale CAP-ului.

Printre monahiile alungate din viața de mănăstire odată cu ­Decretul nr. 410 se număra și maica Teofana Scântei. Aceasta avea să contribuie la recon­diționarea Mănăstirii Vorona și la refacerea vieții monahale de aici, deoarece nouă ani mai târziu de la cumplitul decret lăcașul de cult a fost redeschis, ca mănăstire de maici, sfinția sa fiind numită stareță.

Aceasta s-a născut pe 30 iunie 1934, în satul Chișcăreni din Săveni, județul Botoșani. A fost al șaptelea copil al părinților Costache și Maria Scântei și a primit la Botez numele Fevronia. Maica Teofana a ales calea monahismului la vârsta de 8 ani, când, mânată fiind de dragostea pentru Dumnezeu și pentru Sfânta Biserică, a plecat la Mănăstirea Agafton. După o perioadă petrecută acolo, a urmat să facă ascultare la Mănăstirea Râșca, unde funcționa un atelier de covoare. A crescut sub îndrumarea duhovnicului său, părintele Paisie Olaru, iar tunderea în monahism a avut loc în 1954. Unul dintre cele mai dureroase momente pentru aceasta a fost atunci când a trebuit să părăsească mănăstirea din cauza decretului comunist, fiind nevoită să plece chiar în ziua de Sfânta Filoteea de la Argeș, pe 7 decembrie.

Maica nu și-a pierdut niciodată nădejdea că se va întoarce într-o zi în mănăstire, astfel încât a mers în audiență chiar la Mitropolitul Moldovei, viitorul Patriarh Iustin Moisescu, alături de alte patru maici, cerând reîntoarcerea în mănăstire. Atunci când maica Teofana a cerut să revină în mănăstire, Mitropolitul a spus că nu îi stă în putință să facă acest lucru chiar atunci, însă nu avea să uite stăruința maicii. Când acesta decide să redeschidă Mănăstirea Vorona în anul 1968, își amin­tește de râvna maicii Teofana și, voind să transforme Vorona în mănăstire de maici, decide să o pună stareță pe aceasta. Tot în același an se redeschide și Mănăstirea Sihăstria Voronei, ca mănăstire de călugări.

Maica Teofana primește ascultarea de stareță și are misiunea să refacă viața monahală din mănăstire, dar totodată să readucă la frumusețea de altădată ansamblul, deoarece cât timp a fost închis, acesta a servit ca anexă a CAP-ului, dar și ca staul pentru animale, iar Biserica Adormirii Maicii Domnului ca depozit pentru cereale. Au urmat ample lucrări de restaurare pe care maica le-a dus la bun sfârșit prin multă muncă și rugăciune, după cum ea însăși rezumă smerit.

Ajunsă la 53 de ani de stă­reție, fiind cea mai longevivă stareță din Patriarhia Română, maica ne mărturisește blând că toate le-a făcut din dragoste:

„Am muncit, prin muncă le-am dus pe toate. Nu mi s-a părut greu că le-am făcut cu dragoste. Pentru mine toate au fost frumoase. Și dacă ar fi să mă întorc înapoi la 30 de ani, tot așa aș face.”

Patriarhul Teoctist mărturisea despre maica stareță că de nu ar fi găsit-o pe maica Teofana aici, nu și-ar fi împlinit visul de a vedea Mănăstirea Vorona în straie noi și transformată într-un colț de Rai. De altfel, maica prin munca sa a reușit să facă din acest loc o minunată vatră monahală, prosperă și trainică, dar și deosebit de frumoasă. În 50 de ani, în timpul stăreției aceleiași vrednice maici, Mănăstirea Vorona a cunoscut o perioadă de înflorire prin restaurarea celor trei biserici, prin construirea a trei case monahale şi amenajarea unei noi gospodării anexe, dar și prin sporirea vieții duhovnicești și prin organizarea a numeroase acţiuni filantropice. În prezent, pe lângă cele trei biserici, în ansamblul mănăstiresc sunt numeroase corpuri de chilii, o livadă bogată și sute de flori colorate. În imediata apropiere a bisericilor este un frumos lac împrejmuit de bătrânele sălcii pletoase, astfel fiind completat peisajul idilic al Raiului de la Vorona.

Una dintre cele mai frumoase remarci făcute de către sfinția sa, odată cu sărbătorirea hramului de anul acesta, a fost următoarea: „Nu-mi vine a crede că acum îi văd pe cei de la județ stând lângă noi, că înainte erau tare potrivnici și acum îi văd lângă noi”. Astfel, în cei aproape 80 de ani de călugărie, maica Teofana a văzut cum un regim aspru și sumbru a vrut să scoată biserica și monahismul din viața țării noastre și a văzut și cum totul se întoarce, asemenea cuvintelor psalmistului: „Cei ce urâți Sionul, rușinați veți fi de Domnul”.

Singurul sfat al maicii pentru credincioși este să fie smeriți.

„Dintre toate cuvintele de folos pe care le-am întâlnit de-a lungul vieții, cel mai de preț este smerenia. Ce este smerenia? Este ridicarea sufletului. Cu cât te sme­rești mai mult, cu atât te apropii mai mult de Dumnezeu. Dacă ești îngâmfat, ai pierdut. Iar pentru a dobândi smerenia, luptă!”

Cât despre faptul că acum tot mai puțini tineri aleg calea monahismului și cu atât mai mult fetele nu mai vin la mănăstire, maica spune că situația aceasta e cauzată de lipsa de îndrumare a tineretului.

„Acum fetele nu mai vin la mănăstire. Se duc după câștig. S-a slăbit credința, nu mai are cine educa copiii, căci înainte se învăța din familie și școală, dar acum, dacă tineretul nu e îndrumat, rămâne așa. Dar cine vrea să urmeze calea aceasta să știe că trebuie să respecte rânduielile.”

Hramul principal al mănăstirii a fost sărbătorit pe 8 septembrie, de Nașterea Maicii Domnului, ­fiind unul dintre cele mai mari și mai frumoase din Moldova.

Când de abia se crăpase de ­ziuă, oameni din toate părțile Moldovei veneau pe drumul spre Mănăstirea Vorona. Bătrâni care mergeau agale sau tineri îmbră­cați în portul popular s-au strâns în curtea lăcașului, așteptând ierarhul și înălțând într-un glas cântări Maicii Domnului. Astfel, se remarcă faptul că munca de jumătate de secol a maicii Teofana nu este zadarnică, ci Mănăstirea Vorona se bucură de dragostea mirenilor și a monahilor, fiind una dintre cele mai iubite din zona Moldovei.

Lăsând mănăstirea în urmă, printre pădurile bogate ale Botoșaniului, rămânem cu ima­ginea unei curți pline, frumos împodobită cu felurite flori, a unei biserici neîncăpătoare în ziua hramului, dar și a exemplului de stăruință al maicii starețe. Astfel îmbărbătați pornim din nou spre ale noastre, păstrând în minte spusele Mântuitorului: „Cel ce va răbda până în sfârşit, acela se va mântui” (Matei 10, 22).

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

WP2Social Auto Publish Powered By : XYZScripts.com