E un atacant masiv, de forță, care a început să dea goluri pentru FC Botoșani, după o experiență bogată în fotbalul belgian, trecut și prin Olanda, și prin Turcia înainte de a ajunge în nordul Moldovei. Congolezul Hervé Kage, 32 de ani, a venit în toiul verii sub comanda lui Marius Croitoru, completând un lot care reunește 12 naționalități.
Născut la Kinshasa, dar școlit în Belgia, Kage a jucat pentru țara de adopție la juniori, pentru ca apoi să îmbrățișeze naționala Republicii Democrate Congo. În Liga 1, a punctat contra echipelor cu brand, CFR Cluj, Dinamo și Universitatea Craiova, vrea să contribuie la o nouă calificare în play-off pentru una dintre formațiile tari ale campionatului intern.
În preajma Sărbătorilor de iarnă, Hervé a oferit un interviu Libertatea, povestind despre cum s-a adaptat în România și care a fost impactul cu un oraș foarte mic, total în antiteză cu Bruxelles-ul unde a crescut, dar în care oamenii sunt zâmbitori, iar femeile sunt atât de frumoase, încât li s-a dus faima și în Belgia.
Libertatea: Hervé, cum ai ajuns să semnezi un angajament pe doi ani cu FC Botoșani în România? Hervé Kage: Un agent belgian, prieten cu antrenorul Marius Croitoru, m-a propus, iar eu am zis „da” foarte rapid. Eram familiarizat cu fotbalul de aici, chiar dacă nu mai jucasem sau venisem în această țară.
– Poți lămuri situația?
– Mă cunosc de ani buni cu „Bizonul” Gnohere, de a jucat și pentru Dinamo, și pentru FCSB, i-am urmărit meciurile și, automat, am ajuns să cunosc liga din România. Chiar știam de această țară de mai multă vreme. Și el mi-a recomandat. Am zis „OK, Botoșani, oraș mic, dar oricum nu vin pentru turism, ci pentru fotbal”. În plus, România nu e departe de Belgia, la câteva ore distanță. Ajung mai repede la Bruxelles, cu avionul, inclusiv cu așteptarea în aeroport, decât cu mașina la București.
„Aici, câștig timp pentru viața mea”
– Ai putea să-ți desenezi un portret rapid pentru cei ce te cunosc mai puțin?
– La vârsta de 5 ani m-am mutat cu toată familia din Congo în Belgia. Încerc să obțin maximum din fotbal cât mai pot, pentru că nu mai stau zece ani în fenomen, ca să zic că am timp.
– Cum e Botoșaniul în comparație cu ce-ți imaginai tu?
– Da, e mic rău. Botoșani nu e New York, am venit să joc fotbal, să am o experiență din care să câștig, iar oamenii sunt foarte buni. Moldovenii de aici sunt cu zâmbetul pe buze. Familia a venit aici în vacanță, chiar și ei au observat ce fel de oameni sunt aici. Este total diferit față de Bruxelles. – Comparativ, ce e bine și ce nu e bine?
– Fiind un oraș mic, în 5 minute ajungi oriunde. În Belgia, îmi trebuia cel puțin 45 de minute să ajung la antrenament sau undeva unde aveam treabă. Uite, astfel, aici, câștig timp pentru viața mea! M-am familiarizat cu oamenii de aici.
Diferența între țări
– Care a fost prima impresie?
– Au șarm. Au acest ceva al lor, în sens pozitiv, sunt blânzi, știu să dea „Bună ziua”. În Bruxelles, de exemplu, oamenii nu mai au timp să-și spună „Hello”, „Hey, „Ce mai faci?”, totul e pe repede înainte. Cum, probabil, e și în București, unde nu te bagă nimeni în seamă, sau ca la Paris. Chestie de orașe mari. În Botoșani, dacă mergi pe jos două străzi, te saluți cu zece oameni.
– Există ceva care să poți spune că ai învățat în România?
– Aici am reînvățat să trăiesc simplu. Mi s-a schimbat viața în bine. Un oraș mic și cald, mă refer la oameni, fiindcă în rest e foarte frig. Îmi place că joc un fotbal bun, iar la echipă cu toții suntem o familie, datorită atât colegilor, cât și antrenorilor.
– Hagi, Dracula sau Ceaușescu, de cine auzisei înainte?
– Îl știam pe Hagi, ca imagine, ca nume, în rest nu l-am prins jucând. A fost un mare fotbalist și este cunoscut nu doar în România, ci în istoria sportului. A fost uriaș. De ceilalți habar n-am cine sunt.
„Oamenii se uită la culoarea pielii mele, dar zâmbesc”
– Cum te simți privit în România?
– Rămân african. Eu sunt congolez, tata încă trăiește acolo. Am mulți prieteni, familie, merg acolo în vacanță. Am mentalitatea și mândria de african. Sunt și belgian, am mixat bine, cred eu. Eu am prieteni de toate culorile, eu sunt congolez tutu, metis, logodnica mea este belgiancă, albă. Revenind la ceea ce m-ai întrebat, observ că românii se uită la mine, dar nu într-un mod ciudat. Se uită cu curiozitate, dar apoi îmi zâmbesc, nu resimt rasismul sau mișto-ul, cum ziceți voi.
– Tu cum te distrezi aici?
– În afară de fotbal, nu ai ce face aici! Dacă nu era fotbalul, nu știu ce ar fi fost. Dar fotbalul a pus Botoșaniul pe harta României și a Europei. Echipa și străinii au crescut nivelul echipei, al orașului. De aceea, mai spun o dată: românii văd că sunt un bărbat de culoare, dar mă simt apreciat, sunt buni cu mine, cu noi, care mai avem origini africane. Știu că eu și alți străini am venit să contribuim la prosperitatea comunității.
Sursa: libertatea
