Bătrâna de 100 de ani, din comuna Tudora, care a strâns o colecție de cântece și poezii pe care s-ar bate mulți artiști din țară, a trecut la cele veșnice. Femeia a trecut prin Al Doilea Război Mondial, prin foamete și chinuri grele și și-a văzut bărbatul exploatat în armată, iar pentru a-și alina durerea, aceasta a compus o colecție impresionantă de melodii și poezii, pe care le-a ascuns într-un loc secret din odaie.
„Ne simțim îndatorați sa povestim puțin despre acest Tezaur al satului nostru, care ne-a lăsat in urma povața unei trăiri alese, pe placul lui Dumnezeu, unde candela nu se stingea niciodată, iar Psaltirea și cărțile de rugaciune au fost citite din scoarța in scoarța! Ne-au rămas ca amintire poeziile create, cântecele si casa autentica! Vironica Doroftei a trăit 100 de ani cu demnitate și in Adevăr!”, a fost mesajul preotului care a oficiat slujba de înmormântare, Vasile Cocoreanu.
Potrivit bzi.ro, bunicuța a studiat doar două clase. Veronica a învățat singură să compună, să scrie și să citească. Femeia s-a născut între Primul și Al Doilea Război Mondial și a trăit, poate, cele mai cumplite momente ale istoriei României. Veronica a povestit cum s-au născut toate creațiile sale, cum le-a compus și, mai ales, cui le-a cântat.
„M-am născut între Primul și Al Doilea Război Mondial, la 1 februarie, 1921. Am trăit vremuri grele, maică. În loc de păsări, vedeam avioane militare pe cer. Oamenii se băteau pe un castron de făină, pentru că era foamete. Munceam cât era ziulica de lungă la câmp și asta pentru că nu aveam ce să punem pe masă la copii de mâncare”, a povestit Veronica Doroftei, pentru sursa citată.
Bătrânica de 100 de ani din Tudora își amintea cu nostalgie cum a compus cântecul cucului în primii ani de tinerețe. Pentru că în fiecare zi mergea la lucrat pământul, Veronica a simțit că se împrietenește cu cucul. L-a auzit, așa cum spune, vorbindu-i și inspirând-o să compună, poate, unul dintre cele mai frumoase cântece pe care România îl are astăzi.
„Maică, noi mergeam des la câmp. Auzeam și vedeam cucul în fiecare dimineață. Apoi, ca să-mi alung oboseala de la câmp, am început să fredonez cântecul pe care îl auzeam de la el. Nici nu aveam timp să mă gândesc la vremurile grele pe care le duceam, că atunci îmi venea cântecul cucului în minte. Eu am simțit o legătură între mine și păsările cerului, așa că le-am devenit prietenă, compunându-le câte o melodie. Mai târziu, le-am adunat la colecție. Dară dacă nu mai era și cântecul, maică, iaca că nu mai treceam noi cu bine printr-atâtea”, mai spunea Veronica.
Veronica își pregătise de mult straiele de înmormântare și a lăsat o gentuță atârnată de un cui în odăița în care doarmea. Acolo are cea mai mare colecție de cântece și poezii pentru care orice vedetă din țară s-ar bate. O colecție născută din autenticitatea poporului român, o sumedenie de creații artistice trăite și scrise de o femeie care și-a îngropat 4 copii și bărbatul și care, printre toate greutățile, a găsit răgazul de a se bucura de frumusețea artei.
„Eu am lăsat o traistă în cui. Acolo sunt foi pe care am scris toate poeziile și cântecele mele. O las moștenire la copii și cu limbă de moarte le spun să țină la trăistuță, că în ea am scris prin versuri toată viața mea. Este o bogăție pentru mine, poate singura bogăție pe care o pot lăsa și la copii, și la nepoți. Chiar dacă am trecut prin clipe grele, când scriam un cântec, viața mea se mai lumina puțin. Ceea ce trăiți voi acum, maică, este Raiul pe pământ. Cum a fost pe vremea mea, nu doresc la nimenea”, încheie Veronica.
