De multe ori statul român, în loc să ajute mai mult încurcă. În judeţul Botoşani, de exemplu, persoanele cu dizabilităţi, mai ales cele ţinuite în scaunul cu rotile, acuză că statul îi ţine în izolare şi le adânceşte neputinţa.
Viaţa unui om ţintuit în scaunul cu rotile este o luptă cu propriile limite dar şi cu limitele impuse de ceilalţi. În judeţul Botoşani, sute de oameni care trăiesc în scaune rulante spun că de multe ori, prin indeferenţă şi nepăsare, statul român le complică şi mai mult existenţa, scrie Adevarul.
De la rampele făcute aiurea, la borduri prost amplasate şi mijloace de transport în comun inaccesibile, viaţa unui om cu dizabilităţi este o luptă continuă plină de frustrare şi neputinţă, mai ales din cauza celor care ar fi trebuit să-i ajute şi nu să-i încurce. Gabi Gaboreanu are aproape 50 de ani şi este unul dintre oamenii puşi în această situaţie. El şi prietenii săi, toţi ţintuiţi în scaunele rulante au decis să povestească cum se petrece o zi din viaţa lor, pe străzile oraşului, la cumpărături sau pur şi simplu la o cafea.
Pentru Gabi şi prietenii săi, ieşitul la aer curat înseamnă de multe ori o aventură. Din păcate nu una care să-i bucure. În primul rând trebuie să testeze foarte bine terenul şi să-şi aleagă traseul. Şi asta din cauza trotuarelor prea înalte, unele fără rampe la trecerile de pietoni sau rampe nepotrivite care riscă să-i accidenteze. ” Noi întâmpinăm probleme de obicei la rampele de acces, inclusiv la trotuare. Unele sunt foarte vechi şi nu respectă unghiurile potrivite. În alte cazuri sunt fie prea înguste, fie lipsesc. Scaunele au în faţă roţi foarte mici.
Dacă nu eşti atent şi dacă au un unghi prea mare nu poţi urca pe trotuar. Simţim orice denivelare în coloană şi există riscul unor accidente. Sunt multe zone cu probleme iar cei aflaţi în scaunul rulat ajung să facă efort inutil pentru a încojura, pentru a căuta efectiv un loc pe unde să poată trece. Este o aventură tragică a plimbărilor prin oraş. Unii abandonează doar ştiind că nu pot face faţă efortului de a înconjura la nesfârşit. Trebuie o planificare judicioasă a traseului”, spune Gabi Gaboreanu. Liliana, o altă botoşăneancă, se deplasează la rândul său în scaunul cu rotile. Nu de puţine ori a avut nevoie de ajutor pentru a urca pe trotuar. ”Rampele de acces pe trotuare nu sunt făcute cum trebuie, sunt prea înalte. De multe ori sunt nevoită să cer ajutorul altei persoane să mă ajute să urc pe trotuar.”, spune Liliana.
De parcă dizabilitatea nu ar fi fost de ajuns, oamenii ţintuiţi în aceste scaune cu rotile ajung să se simtă de-a dreptul marginalizaţi din cauza căilor de acces. Deşi legea 448 pe 2006 spune clar că orice instituţie sau clădire de utilitate publică trebuie să asigure accesul persoanelor cu dizabilităţi, în realitate lucruri sunt tratate cu indiferenţă. Rampele de acces sunt de multe ori făcute în bătaie de joc şi implicit inutile. ”Unele parcă sunt rampe de lansare a rachetelor. Cum ar putea cineva urca pe aşa ceva. ”, spune Gabi Gaboreanu. Multe dintre acestea sunt fie prea întortocheate şi neadaptate lăţimii unui cărucior, fie duc către nicărieri. De exemplu, o rampă de acces de la Piaţa Centrală, la ieşirea din hala de lactate se înfundă în câteva gherete.
Citeste mai mult: adev.ro/q2nu6c
