Povestea dramatică a unei tinere din Botoșani. Muncea pe brânci pentru familia sa când tatăl i-a dat o veste care i-a zdrobit inima

O tânără din Botoșani, Ana, și-a lăsat copilul și iubitul în România și a plecat în Italia pentru a face bani să-și întrețină familia. Nu i-a fost ușor deloc să stea fără cei dragi ei, iar când se aștepta mai puțin, tatăl său i-a dat o veste care i-a zdrobit inima: iubitul său avea o altă femeie.

Femeia și-a spus întreaga poveste unei doamne care călătorea din Bologna spre România și s-a așezat lângă ea.

Iată întreaga poveste:

„Ajunsă la Bologna aștept cuminte pe o bancă, e frig dar nu îl simt de bucurie că plec acasă. Uraaa! Au venit șoferii și s-au deschis ușile autocarului, cineva mă scapă de bagajul greoi, îl pune dedesubt la „cală”. Îmi opresc doar poșeta și plasa cu mâncare.

Mă sui în autocar și-mi caut locul, e la geam! Ce bine că pot să-mi rezem capul și să dorm un pic! Încă nu a venit nimeni lângă mine iar autocarul e deja plin, în jur se aud râsete, cor de voci bărbătești și de femei, toți veseli. Doar se pleacă acasă! Cineva se apropie de scaunul de lânga mine: „Ocupat?” mă întreabă. „Nu, te rog, așează-te!” E o femeie tânără, o fetiță aproape. Mă strâng să-i fac mai mult loc lângă mine, se așează cu sfială și atenție, pare că nu ar vrea să mă deranjeze. Autocarul se pune în mișcare, îmi fac repede vreo trei cruci și o rugăciune scurtă în gând, să ajungem cu bine.

Mă uit absentă pe geam. E frumos aici, la Bologna, dar nu mă mai interesează, eu vreau să zbor acasă cât mai repede. Simt un gol în stomac, te cred, nu am mâncat nimic de ieri de dimineață. N-am putut dar acum mi-e foame tare. Mă ridic, iau plasa cu mâncare, o pun pe picioare și așez bunătățile pe care mi le-am pregătit cu grijă. Simt cum fata de lângă  mine mă privește cu lăcomie. Nu am văzut-o să aibă sacoșă. O întreb, așa, ca să intru în vorbă, cum o cheamă. „Ana.”, îmi răspunde. „Vrei câte ceva de-ale gurii, Ana, că drumul e lung și poate ți-e foame.” „Mulțumesc.” Trag sacoșa înspre ea. Mâncăm.

„De unde ești?” „Din Botoșani, dar acum merg la Galați că mă așteptă tata acolo.” Continui cu interogatoriul meu: „La cine ai venit în Italia?” Cu glas molcom, cumva pierdut îmi răspunde: „Este o poveste lungă…” Și începe să se destăinue încet, cu glas șoptit.

Terminase liceul iar în timpul anilor de studii a cunoscut un băiat. S-au îndrăgostit și au început să se iubească. Mama ei era plecată de vreo 6 ani la muncă, în Italia. Trimetea regulat lună de lună bani acasă. Tatăl Anei lucra pe unde apuca dar cum nu era prea mult de muncă, mai mult stătea pe acasă. Ea era cea mai mare dintre cei trei frați iar viața nu era tocmai ușoară.

După liceu au hotărât să se mute în chirie, Ana și iubitul ei. A rămas gravidă repede și a născut un băiețel. Banii erau puțini, așa că a vorbit cu mama ei să-i găsească ceva de muncă în Italia. După vreo lună maică-sa a chemat-o că-i găsise la o familie să îngrijească de doi bătrâni. Iubitul ei a fost de acord cu decizia Anei dar a vrut să se mute înapoi la părinții lui, nu mai vedea ce rost avea să stea singur cu chirie cât Ana era să fie plecată.

Copilul l-a lasat în grija tatălui ei, i s-a părut cea mai bună alegere în acel moment, din mai multe motive pe care nu mi le-a spus. Când a plecat din România a hotărât că după 3 luni se va întoarce, nu mai mult, nu ar fi rezistat, se gândea, fără copil și fără iubitul ei. Vorbea des la telefon cu el, asta la început!

Familia la care lucra a îndrăgit-o și i-a propus să rămână măcar un an la ei. A vorbit cu acasă, cu ai săi și a hotărât că nu ar fi rău să mai rămână, să mai strângă vreo doi bani. Numai că, încet, încet, telefoanele de la tatăl copilului ei s-au rărit. De vreo 5 luni nu mai dădea niciun semn de viață, nu o mai suna și nici nu-i mai răspundea la telefon. O sfâșia dorul de copil iar acum o lună în urmă tatăl ei i-a spus că i-a văzut iubitul la braț cu altă femeie.

Plângea încet… Îmi era milă de ea, mă fericeam în gând că toți copiii mei sunt bine, la casele lor, dar mi se rupea inima să o văd pe copila asta atât de tânără și de nefericită. Mânca încet, plângea mai mult. „Acum mă duc acasă”, îmi spune, „să îmi văd băiatul și să văd ce am de făcut, tata mi-a promis că mă va ajuta să îl cresc, că nu mă va lăsa pe drumuri.”

Autocarul merge grăbit spre casă. Oare dacă ar avea urechi și gură de povestit mașina asta, câte ar putea povesti? Strângem mâncarea, ne așezăm mai bine pe scaune și… o încurajez, ce altceva aș mai putea face?! „Ești tânără”, îi spun, „ai să le treci pe toate, Dumnezeu nu lasă pe nimeni de izbeliște.” Greu, dar o încurajez…

În spatele meu se deapănă alte povești, se aud râsete, cineva sforăie zgomotos! Toți am venit în Italia plini de vise și speranțe, câți dintre noi și le-au realizat? Câți dintre noi și le-au pierdut? A adormit și Ana. Un vis al ei de dragoste s-a destrămat din cauza depărtării. E tânără. Mă uit la ea, la ploapele ei grele care îi acoperă ochii frumoși și zâmbesc. Visează!- Botoi Hubertine – Italia”, scrie Rotalianul.com


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*