Sanatoriul de la Podriga este singura casă pentru 73 de bolnavi psihic irecuperabili. Majoritatea au fost găsiţi şi adunaţi de pe străzi de angajaţii centrului medical. Sunt oamenii pe care nimeni nu-i mai vrea, nici măcar statul, care nu a mai găsit finanţare pentru îngrijirea acestor bolnavi. După demersurile angajaţilor, dublat de o chetă publică pentru îngrijirea pacienţilor, s-a ajuns, în final, la o soluţie de compromis, scrie Adevarul.
Sanatoriul de la Podriga, judeţul Botoşani, este destinat pacienţilor cu boli neuropsihice care nu mai pot fi recuperaţi. Nimic nu anunţă, însă, lumea durerii şi a întunericului din spatele porţilor închise. Aleile curate, mărginite cu trandafiri, ce fac loc unui impresionat conac din categoria art-noveau, creează impresia unei frumoase reşedinţe boiereşti de vară. În curtea interioară, suferinţa oamenilor care se luptă cu proprii demoni sfâşie liniştea, uneori cu urlete şi chemări dincolo de natura omenească.
După furtuna unor dureri greu de explicat şi alinat, urmează, însă, pacea. În peisajul idilic ce aminteşte de un „belle epoque” interbelic, este casa a 73 de oameni ai nimănui. Toţi au tulburări psihice severe, care îi vor bântui toată viaţa, toţi sunt fără rude, fără prieteni şi, uneori, fără identitate. La Podriga este singurul loc unde aceşti oameni pot supravieţui.
De ei au grijă zece asistente, doi medici şi numeroşi îngrijitori. „Aici discutăm de o majoritatea a pacienţilor inclusiv cu retard mintal sever. Este vorba despre o dezvoltare mintală similară unui copil de doi-trei ani. Ei nu pot fi integraţi în societatea noastră. În primul rând, nu se pot îngrijii. Trebuie să fie spălaţi, plimbaţi, trebuie să aibă cineva grijă de ei. Este o lume a durerii uneori, pentru că cei cu retard mintal mediu realizează condiţia lor de abandonaţi, de oameni aruncaţi la marginea societăţii. Atunci, intervin angoasele, frustrările. Cei cu retard sever trebuie schimbaţi, alţii au pusee de furie care trebuie calmate. Avem de la pacienţi cu schizofrenie la oligofreni. Toţi sunt irecuperabili”, spune medicul psihioatru Ovidiu Petcu.
Demonii profesorului de Biologie
Ioan Bănicescu este un botoşănean de 51 de ani care a terminat cu brio Facultatea de Biologie, în anii comunismului. A fost profesor, timp de 12 ani. Citeşte mult şi este considerat de toţi cei care-l cunosc o enciclopedie vie. Ioan Bănicescu se luptă, însă, zilnic cu demonii care-i întunecă mintea şi sufletul. Suferă de schizofrenie paranoidă, un diagnostic cumplit primit în anii facultăţii. După diagnostic, lupta cu boala a fost dublată de cea cu etichetarea, dar şi de faptul că a fost aruncat de familie pe srăzi.
„În facultate nu se manifesta foarte tare boala, dar am ajuns profesor. Mi-a plăcut mult cartea. Odată ce s-a aflat să sunt «nebun», am fost aruncat la coşul de gunoi al societăţii. Am rămas fără familie, fără serviciu, deşi nu am făcut rău nimănui. Am rămas pe străzi, singur. Abia după câţiva ani am ajuns aici, acasă”, spune fostul dascăl. Locul pe care biologul atins de schizofrenie îl numeşte casă este fostul conac boieresc din Podriga, aflată la 40 de kilometri de municipiul Botoşani, transformat, în 1998, în Sanatoriul de Boli Neuropsihice.
Botezaţi de medici
Toţi oamenii care populează conacul sunt o mare familie, pacienţi, medici, asistenţi. Îşi petrec cea mai mare parte a vieţii împreună, iar în cazul bolnavilor este singura lor casă până la moarte. Dincolo de porţile sanatoriului nu-i aşteaptă nimeni şi nimic. „Aici este casa mea. Toată lumea m-a abandonat. Aici nu mai sunt nebunul din şcoală, nebunul din sat, nebunul de pe stradă. Eu, aici, vreau să trăiesc. Ei sunt fraţii mei”, spune, în lacrimi, Ioan Bănicescu, arătându-i pe o bancă pe „fraţii” săi, doi pacienţi oligofreni. Majoritatea bolnavilor fie au fost aruncaţi pe străzi de către rude, fie au fost aduşi şi uitaţi la Podriga. Un lucru e sigur: nimeni nu-i mai vrea înapoi.
„Au fost bolnavi care nu aveau nume, nu aveau acte. Au fost culeşi de pe străzi. Sunt medici care i-au botezat şi le-au făcut actele. Nu-mi pot imagina cum au trăit, dar aici au învăţat că au un nume. Dincolo de aceste porţi, ei sunt pierduţi. Când îi ducem la spital, plâng, pentru că le este frică de faptul că nu i-am maia duce înapoi, acasă. Dar îi aducem mereu, sunt şi ei oameni şi nu merită soarta aceasta cruntă”, spune Oana Norsesc, directorul Sanatoriului de la Podriga.
Personalul medical le-au dat un nume potrivit fiecărui bolnav, mai ales în cazul celor botezaţi în spital. Nea Petrică, de exemplu, are 65 de ani şi nu mai ştie cum îl chema înainte. Are un nume de familie doar în buletin, pe care-l ştiu doar asistentele. Este fericit că este strigat noul nume, pe care îl repetă obsesiv. Nea Petriă e fericit că se poate lăuda cu haine noi, că nu mai e flămând, că nu mai e bătut, aşa cum se întâmpla dincolo de porţile Sanatoriului.
„Ţara noastră nu este pregătită pentru aceşti oameni. Foarte puţini se gândesc să-i ia în familie, să-i îngrijească sau să-i viziteze la spital. Există o etichetare cumplită, care trebuie ştearsă. Aşa cum sunt ei, aceşti oameni sunt mai sinceri şi mai profunzi, de multe ori, decât cei din spatele gardului”, spune asistenta Monica Ilaş.
Se gospodăresc singuri
La Sanatoriul de la Podriga, cei 73 de bolnavi nu mai sunt doar pacienţi, ci oameni care pot fi utili. „Aici sunt şi grădinari, şi pictori, şi sculptori. Nimeni nu este nefolositor”, spune Oana Norses. Sanatoriul are o grădină proprie şi două sere, în care sunt cultivate tot felul de legume. Legumele plantate şi, apoi, culese cu ajutorul pacienţilor sunt folosite la masa zilnică. „Este o grădină frumoasă, din care scoatem mai multe recolte pe an. Este mâncarea de zi cu zi a bolnavilor”, spune Iulian Dobre, îngrijitorul de la sere. Pe lângă grădinărit, pacienţii de la Podriga practică arta, sub forma terapiei, împletesc, pictează, sculptează.
Sanatoriul dăruit de boier
Clădirea principală a sanatoriului este un conac ridicat în 1018, care i-a aparţinut boierului Palade. Moşierul şi-a pierdut reşedinţa de vară de la Podriga în anii comunismului când, în 1968, a fost trecut în patrimoniul Ministerului Sănătăţii. Timp de câteva decenii, a funcţionat ca secţie exterioară a Spitalului din Săveni. După 1990, urmaşii boierului Palade, deşi aveau posibilitatea de a primi înapoi clădirea, au donat-o tocmai pentru pacienţii cu boli psihice. În 2011, aanatoriul a fost reabilitat, îmbunătăţit cu două pavilioane exterioare şi cu ateliere de ergoterapie, în care pacienţii să-şi ocupe toată ziua constructiv. „Sunt doar trei sanatorii de acest gen ţară. Adică care să se ocupe cu bolnavi cronici şi care să poată să le ofere un cămin, în care să poată trăi decent, dincolo de stigmate şi etichetări”, conchide Oana Norses.
Tăiaţi de la finanţare
Sanatoriul de la Podriga a fost lăsat fără finanţare, în luna mai, după ce DSP Botoşani a refuzat să-i mai acorde avizul de funcţionare. Motivul invocat de autorităţile sanitare a fost că sanatoriul era alimentat cu apă prea tulbure, care nu mai putea fi folosită ca potabilă. În acel moment, Casa Judeţeană de Asigurări de Sănătate a stopat finanţarea centrului medical. Astfel, din luna mai, pacienţii de la Podriga au rămas, timp de două luni, fără niciun ban de la stat pentru a putea fi îngrijiţi. Nicio discuţie purtată între reprezentanţii DSP, ai JAS şi ai Ministerului Sănătăţii nu au dus la niciun rezultat.
În disperare de cauză, prefectul judeţului, Dan Nechifor, a apelat la o măsură fără precedent şi a organizat, în iunie, o chetă publică pentru pacienţii de la Podriga. În corturile Armatei, oamenii din Botoşani au donat alimente pentru bolnavi. Situaţia s-a înrăităţit în iunie, din lipsa banilor pentru susţinerea centrului, iar angajaţii au recurs la manifestaţii în faţa DSP. În final, soluţia a venit tot de la conducerea Sanatoriului, care a decis, în colaborare cu Nova Apaserv, societatea care furnizează servicii de apă şi canalizare în judeţ, montarea unor filtre pe reţea, pentru purificarea apei. Cel puţin deocamdată, central medical a reprimit autorizaţia de funcţionare şi, totodată, finanţarea de la stat.
Sursa: Adevarul
