În zilele noastre, când totul este dominat de producția în masă, meseria de fierar pare desprinsă din perioada Evului Mediu sau din poveștile bunicilor. Focul, nicovala și ciocanul, odinioară de nelipsit din fiecare sat, sunt astăzi tot mai rar întâlnite. În satul Joldești, comuna Vorona, Milucă Abălașei transformă orice bucată brută de oțel într-o operă de artă funcțională. A fi fierar nu înseamnă doar a bate fierul, ci mult mai mult, după cum o demonstrează chiar el. Prima dată e vorba despre „îndemânare și ochiul format”.
Este unul dintre ultimii păstrători ai acestui meșteșug sacru. Atelierul său, o încăpere modestă plină de funingine și un miros dulceag de cărbune încins, este un sanctuar al tradiției. Când a pus prima dată mâna pe ciocan nu a fost încântat de această meserie, dar când a văzut ce poate face cu un pic de dibăcie a știut că și-a ales drumul în viață.
„La început nu prea mi-a plăcut, dar pe urmă… Dacă îți place o meserie și vrei să o practici și vrei să o înveți trebuie să pui oleacă de suflet”, spune botoșăneanul.
De sub ciocanul său ies obiecte de o frumusețe robustă: porți din fier forjat cu motive florale complexe, balustrade elegante pentru case noi, dar și unelte esențiale precum hârlețe, cazmale sau topoare, reparate și ascuțite cu precizia unui bijutier. Botoșăneanul nu folosește șabloane industriale; fiecare lovitură este unică, iar fiecare obiect poartă amprenta sa.
