Fiul unei femei de afaceri din județul Botoșani a trăit până la 33 de ani o viață demnă de film. A fost campion mondial la karate, a primit distincția de Maestru Emerit al Sportului și chiar recunoașterea Casei Regale a României. A lucrat șase ani la „mascați” în Penitenciar.
„Am înțeles că Dumnezeu nu e undeva departe, ci e în noi”
Un accident i-a schimbat viața total însă. Florin s-a născut în Deva, mama fiind din comuna Coțușca, județul Botoșani. A stat în Deva până la 18 ani, până a terminat liceul și a plecat la Academie. După ce a absolvit, a stat o perioadă la București, apoi a primit repartiția la Arad și a rămas acolo până la momentul accidentului.
„Tata e din Ocna Mureș și a lucrat în sistemul penitenciar, a fost cadru activ. Mama e din Moldova, de lângă Botoșani — dintr-un sat care se numește Coțușca”, a povestit, pentru Life.ro, tânărul.
Mama sa a terminat științe economice și a avut propria afacere. N-a avut o situație financiară bună în copilărie — ca mulți alții, în perioada comunistă — și a trebuit să muncească peste tot: în seră, în comerț, în producție, orice găsea. Dar a fost ambițioasă, a învățat mult, a muncit și a reușit. Acum conduce ea propria afacere.
Tânărul a lucrat șase ani în sistemul penitenciar, acolo unde a cunoscut-o și pe cea ca urma să-i devină soție.
„Cu soția mea m-am cunoscut chiar la Penitenciarul Arad — ea lucra la departamentul financiar. Am avut o relație foarte frumoasă, de aproape un an, înainte de accident. La momentul accidentului… a rămas lângă mine zi de zi, clipă de clipă. N-am avut nici măcar curajul să-i cer eu să rămână, a rămas ea. Din proprie voință. Și, sincer, nici n-am avut curajul să o întreb vreodată dacă vrea să fie soția mea. Mi se părea… egoist din partea mea. Dar după un an de zile, știind tot prin ce am trecut, cu diagnosticul și recuperarea, a venit, m-a luat de mână și mi-a spus: „Florin, e timpul să ne căsătorim.””, a povestit, pentru sursa citată, tânărul.
Cum s-a produs accidentul
„Partea interesantă, din punctul meu de vedere, a început cu o lună înainte de accident.
Într-o dimineață m-am trezit dintr-un vis — dar nu un vis oarecare. Era atât de real încât am simțit că trăiesc momentul. Am visat că sunt într-un pat de spital, paralizat de la gât în jos. Țin minte totul: camera, patul, detaliile din jur… tot. Când m-am trezit, îmi bătea inima foarte tare. Am zis doar: „Ce vis ciudat. Bine că a fost doar un vis.” Și mi-am continuat viața exact ca înainte. O lună mai târziu, am mers cu niște prieteni la o cabană, să sărbătorim o zi de naștere. Era și o piscină acolo. Mi-a plăcut mereu să fac acrobații în apă — nimic periculos, doar din joacă. Am sărit de mai multe ori și, înainte de ultima săritură, i-am dat soției telefonul și i-am zis: „Filmează-mă, să vezi ce tare iese”. În clipa în care m-am desprins de pe margine, am auzit o voce clară: „Te vei lovi la cap”. Am intrat în apă ca o săgeată. Dar brațele mi-au fugit, apa nu era suficient de adâncă și m-am lovit direct cu creștetul de fundul bazinului. În momentul acela, coloana s-a fracturat la nivel cervical, în două. Inițial, am crezut că doar m-am lovit la cap și că sunt amețit. Am încercat să-mi păstrez calmul, să aștept să-mi revin și să ies la suprafață… dar nu reușeam. Corpul nu mă mai asculta”, a povestit, pentru life.ro, tânărul.
Când s-a trezit după operație, a avut un șoc. Era pe exact același pat de spital pe care-l visase cu o lună înainte. Aceeași cameră, aceleași detalii. Totul. Și când și-a deschis ochii, și-a dat seama că nu mai poate mișca nimic de la gât în jos. Doar capul, puțin, stânga-dreapta. Nu era nimeni cu el în salon, dar a auzit clar o voce — venind parcă și din el, și din afară, în același timp: „Stai liniștit, va fi bine.”
„Peste mine a venit o pace și o putere care n-aveau cum să fie ale mele. Eu, care mă supăram din nimicuri, acum zâmbeam. Eram calm. Și am înțeles că acea putere nu era a mea. Mi-a fost dată. Ca și cum cineva mi-ar fi ridicat o ceață de pe ochi. Am început să văd viața altfel. Am înțeles cât de important e doar să respiri. Să gândești. Să te poți ridica în picioare. Să vezi soarele. Să simți mirosul aerului. Parcă totul avea alt gust, alt sens. Într-o clipă, s-a schimbat tot. Am învățat să prețuiesc viața la o valoare cu totul nouă. Și am învățat să caut puterea în interior, nu în exterior. Am înțeles că Dumnezeu nu e undeva departe, ci e în noi. De acolo a început drumul meu — drumul recuperării. Am mers prin mai multe clinici, prin mai multe etape. Și, deși medicii mi-au spus că nu voi putea mișca niciodată brațele, că nu voi putea sta nici măcar singur în șezut, că soția mea mă va întoarce de pe o parte pe alta ca pe o legumă… astăzi sunt aici. Și îi mulțumesc lui Dumnezeu. Pot să zic că pot să înot o oră fără să mă opresc, de unul singur. Pot să fac exerciții, pot să fac tracțiuni – cu mănuși speciale, ca să mă pot prinde. Fac mult peste ceea ce au spus medicii că voi putea face vreodată. Pentru că m-am agățat cu toată ființa mea de Dumnezeu. Și am înțeles că toate lucrurile sunt cu putință celui care crede. Iar eu cred. Din toată inima mea, din toată ființa mea, cred că atât timp cât am această credință de neclintit, că pot din nou să merg pe picioarele mele, dacă mă autodepășesc constant, zi după zi, voi reuși. Totul depinde de mine și de cât entuziasm aleg să pun în proces, nu doar în rezultat. Pentru că da, medicii mi-au spus clar că nu voi mai merge niciodată. Că șansele sunt zero. Dar eu cred că voi alerga. Și nu spun asta dintr-o atitudine de negare, ci din credință și muncă. Nu stau să aștept o minune fără să-mi fac partea mea. Lucrez zilnic, cu disciplină și cu o credință care nu se clatină. Mă antrenez, caut variante, citesc, încerc metode noi de recuperare. Fac tot ce ține de mine. Astăzi pot să-mi mișc mâinile, am forță în trunchi, pot face lucruri care, medical, păreau imposibile. Și știu că nu m-am oprit aici. Am ales să văd tot ce mi s-a întâmplat ca pe o binecuvântare. Pentru că m-a ajutat să privesc viața dintr-o perspectivă complet diferită. Fiecare lucru care se întâmplă e o lecție. O lecție pentru șlefuirea mea mentală, pentru șlefuirea mea sufletească. Și nu doar a mea — ci și a celor din jur. Așa aleg să dau sens vieții mele: căutând să mă autodepășesc și, în același timp, să inspir. Să-i ajut pe alții să treacă peste momentele grele. Pentru că știu că, oricât de mare ar fi o problemă, există o soluție. Întotdeauna există o scăpare. Trebuie doar să fim dispuși să o căutăm”, este lecția de viață povestită de acesta pentru life.ro.
In fine, dupa multe nimicuri despre tot felul de persoane provenind, a 5-a grneratie, de prin Botosani si toata publicitatea oribila pe care a trebuit sa o derulez ca sa pot scrie acest comentariu, publicati si voi ceva cu adevarat util, O LECTIE DE VIATA VERITABILA! Sper sa fi ales un titlu inspirat, sa citeasca cat mai multe persoane, caci este cu adevarat un discurs splendid, o marturisire cutremuratoare! Sa te aiba Dumnezeu in paza sa, copile si sa ajute sa te faci bine!