Satul Oroftiana, astăzi parte din comuna Suharău, județul Botoșani, poartă cu sine nu doar mărturii materiale ce atestă o locuire neîntreruptă din epoca neolitică, ci și o puternică aură de legendă, țesută în jurul vechilor sale cetăți de pământ și a confruntărilor militare care au marcat hotarul de răsărit al Moldovei. Așezat strategic pe malul drept al Prutului, într-o zonă colinară dominată cândva de păduri seculare, Oroftiana a fost, în secolele zbuciumate ale Moldovei medievale, un punct nevralgic de apărare, a cărui poveste culminează cu jertfa unui boier credincios: Oroftianu.
Toponime precum „Seliștea Veche” sugerează așezări dispărute, iar descoperirile arheologice de pe Dealul Frunza vorbesc despre o cetate de pământ din perioada migrațiilor (sec. VIII – XII), menită să controleze șesul Prutului. Aici, cronicile consemnează bătălii răsunătoare, de la cele ale lui Ștefăniță Vodă (1524) și Petru Rareș (1532) împotriva tătarilor, turcilor și polonilor, până la confruntarea lui C. Cantemir cu polonezii (1685). Însă, cea mai vie dintre amintiri rămâne legată de legenda care dă numele satului.
Legenda plasează acțiunea la începutul secolului al XVI-lea, când Boierul Oroftianu, oștean devotat al lui Petru Rareș, stăpânea aceste moșii mănoase. El primise sarcina vitală de a apăra cetatea de pământ de pe dealul ce domina Prutul, un punct de observație crucial de unde se vedea satul Tărăsăuți (pe malul stâng) și, în zile senine, chiar Cernăuțiul. Conacul său întărit se ridica pe dealul cel mai înalt din răsăritul satului clăcașilor, sat care, firesc, îi purta numele.
Oroftianu era un om bogat, cu averi sporite prin moșteniri și căsătorie. Soția sa, Ileana Oroftiana, era renumită în Țara de Sus nu doar pentru frumusețe – înaltă, cu păr auriu și ochi verzi – ci mai ales pentru bunătatea sa. Iubită de clăcași, aceștia o numeau cu afecțiune „doamna noastră”.
Pacea locului avea să fie frântă de o iarnă grea, în vremea încercărilor lui Petru Rareș de a recupera Pocuția de la poloni. Vestea sosirii unui podgheaz (ceată) de șleahtici polonezi bine înarmați, care pradă și incendiază satele, îl trezește pe domnitor din somn. Legenda introduce un element mistic: în vis, Ștefăniță Vodă îi apare lui Rareș, sfătuindu-l să nu ducă lupta la Botoșani, ci să-i forțeze pe invadatori să se retragă pe drumul pustiit chiar de ei și să dea lovitura decisivă dincolo de Prut, lângă Tărăsăuți, loc cunoscut pentru victoria sa asupra tătarilor.
Petru Rareș acționează prompt. În timp ce oastea se adună la Suceava, marii vornici primesc ordin să oprească leșii pe linia Dorohoi-Botoșani și să-i oblige la retragere spre nord. Boierului Oroftianu îi revine, alături de oștenii săi și de țăranii din satele vecine, rolul crucial de a apăra cetatea de la Prut.
Asaltați de moldoveni și ajunși la Prut, șleahticii polonezi atacă cetatea lui Oroftianu în speranța de a găsi hrană și adăpost. Însă, soarta, sau zâna cea bună a locurilor, intervine: o ceață groasă învăluie valea Prutului și cetățuia de pământ. Sub această protecție providențială, moldovenii și țăranii se luptă vitejește, folosind săgeți, sulițe, coase și topoare. Mulți invadatori sunt uciși sau răniți. Supraviețuitorii fug, trecând Prutul pe gheață, crezând că scapă de pericol. Nu știau însă că, la Tărăsăuți, îi aștepta Pârcălabul Hotinului. Petru Rareș, care supraveghea lupta de pe un deal vecin, dă ordinul final: oștenii lui Ion Movilă și ai lui Oroftianu trec și ei Prutul. Strânși ca într-un clește, leșii suferă o „cumplită sfărâmătură”, nefiind cruțat niciunul, se arată în cartea regretaților profesori dorohoieni, Elena și Octav Guțic, „Din legendele Dorohoiului, volumul II”, Editura Geea, Botoșani, 1995.
Victoria a venit cu un preț amar. Printre numeroșii moldoveni căzuți s-a aflat și Boierul Oroftianu. Din ordinul lui Petru Rareș, el a fost înmormântat cu cinste lângă cetatea pe care o apărase cu atâta devotament. O mare movilă a fost ridicată în satul Tărăsăuți peste mormântul comun al luptătorilor, rămânând un martor al vitejiei lor.
Dealul Doamnei și numele satului
Durerea Ilenei Oroftiana a fost imensă. Ea a refuzat să-și părăsească moșia, spunând: „Aici este îngropat omul pe care l-am iubit și care m-a făcut fericită. Niciun alt bărbat nu-l poate înlocui.” Văduvă neconsolată, Ileana a trăit mulți ani în doliu, dedicându-se carității. Anual, la 2 februarie, ziua morții soțului ei, dădea prăznuiri și oferea daruri bogate văduvelor, orfanilor și celor răniți în luptă.
Bunătatea ei, doamna noastră, a atras numeroși fugari în zonă.
În semn de prețuire și respect etern pentru stăpâna lor și pentru eroul căzut, țăranii au numit satul „Oroftiana”, iar dealul unde moșierița își petrecea mult timp, privind spre cetatea apărată de soțul ei, a fost numit „Dealul Doamnei”.
Astfel, Legenda satului Oroftiana nu este doar o poveste despre vitejie, ci și un imn adus credinței, onoarei și iubirii care transcende moartea, dând numele unui loc ce a fost și va rămâne un reper de istorie la poarta Moldovei. Numele Oroftiana și Dealul Doamnei dăinuie și astăzi, mărturisind despre jertfa unui boier și dragostea unei boieroaice.
