Mănăstirea Cozancea, cu hramul „Adormirea Maicii Domnului”, se află în comuna Sulița, din județul Botoșani. Aflată la peste 30 kilometri de municipiul Botoșani, comuna Sulița, deși nu apare pe o hartă turistică a României, ascunde adevărate comori pentru suflet și ochi. Este un loc aproape necunoscut de către iubitorii de călătorii.
Aici, printre codrii seculari, numiți de către localnici și „Pustiul Cozancei” , se află o „Poartă către Cer” – Mănăstirea Cozancea. La mănăstire e o liniște deplină, și foarte plăcută. Odată ce ai ajuns aici și te-ai lăsat pătruns de atmosferă, greu îți mai vine să pleci. Mănăstirea a fost înfiinţată în urmă cu câteva secole de o familie de boieri care îşi avea domeniile în zonă, familia boierilor Balş, una dintre cele mai mari ale ţinutului Botoşanilor. Se spune că mănăstirea a fost ridicată de unul dintre aceşti boieri în anul 1684, ca mai apoi Vasile Balş să ridice biserica din centrul mănăstirii.
Biserica a fost terminată în anul 1744, atunci când Vasile Balş a dăruit mănăstirii o Evanghelie semnată de propria sa mână. Grosimea zidului bisericii măsoară aproximativ doi metri, iar catapeteasma este lucrată într-un stil desăvârşit.
Mănăstirea cuprinde biserica în plan trefalat cu ziduri groase. Cuprinde o tindă, apoi pronausul cu o turlă pătrată, închisă cu un bulb mare care foloseşte drept clopotniţă. În partea de sus a altarului este veşmântăria cu uşi de acces spre altar şi exterior.
Pe pronaos este o boltă sferică, iar pe naos o boltă cu arce. La exterior, pe peretele dinspre sud se află o pictură murală înfăţişând Judecata de Apoi.
În incinta mănăstirii se găseşte un corp de chilii vechi şi unul nou, construit în 2007.
Mănăstirea păstrează foarte multe obiecte, în special cărţi sfinte, care au aparţinut, la începutul anilor 1920, atât Părintelui Paisie Olaru, cât şi ucenicului său de atunci, Părintele Ilie Cleopa.
Părintele Paisie Olaru şi-a început viaţa monahală la Cozancea, în anul 1921, la vârsta de 24 de ani. Aici l-a cunoscut, apoi, pe Ilie Cleopa, care, copil fiind, păştea oile în jurul mănăstirii. Legătura dintre cei doi a fost atât de strânsă, încât Părintele Cleopa a ales să devină ucenicul Părintelui Paisie Olaru, la Mănăstirea Cozancea.
Mai mult, în 1953, Cozancea a devenit mănăstire de maici, unde au trăit aproape 70 de călugăriţe, care au rămas aici circa patru ani. Ulterior, în 1960, mănăstirea s-a închis, fiind redeschisă în 1979, chiar în timpul regimului comunist, la solicitarea expresă a părintelui Elisei Florea, pe care fostul patriarh Iustin ar fi dorit să îl facă atunci arhimandrit. El a refuzat înaltul rang bisericesc, preferând întoarcerea la Cozancea şi refacerea obştei monahale de aici.
Astăzi, Mănăstirea Cozancea şi călugării de aici trăiesc, nu din contribuţiile credincioşilor, ci din munca proprie. Ei lucrează cele zece hectare de teren pe care le au în proprietate, dar se bucură şi de lemnul de pe cele 14 hectare de pădure pe care le deţin. De asemenea, animalele din gospodărie, îi ajută să îşi asigure hrana zilnică. Acum, Mănăstirea Cozancea rămâne cunoscută, mai ales datorită “Părinţilor Paisie şi Cleopa”, spune, cu mândrie, stareţul de la Cozancea.
Când unii domni călugări ne explică solemn că ei nu trăiesc din pomana credincioșilor, ci „din muncă cinstită”, e imposibil să nu te întrebi: ce fel de muncă? La câtă „activitate economică” e prin mânăstiri, ai zice că sunt un fel de corporații cu miros de tămâie.
Iată câteva metode „ascetice” prin care se strâng bani fără efort fizic, dar cu efort duhovnicesc:
1. Taxa pe mirul sfânt și lumânarea de aur
Ce-ai crezut, că lumânarea e gratis? Nu, e fucking 5 LEI /bucata. Cu 5 lei cumperi din piață un pachet de 45 lumânări, exact de aceeasi culoare și miros de parafină fină🤭 Și dacă vrei mir de la mănăstirea cutare, se vinde la 50 lei sticluța – pentru că „s-a rugat părintele personal peste ea timp de trei zile cu post”. Taxă de producător, nu?
2. Pomenile cu preț fix
Ai vrea să pomenești pe cineva? E bine să ai cardul plin. De la parastasul „basic” până la cel „premium cu colivă eco și 12 pomelnice incluse”, totul se facturează subtil. Rugăciunea e gratis, dar timpul părintelui… e prețios ca tămâia fină din Ierusalim.
3. „Donații” obligatorii – pentru construcția a nu se știe ce
Ai intrat în biserică, ai aprins o lumânare și, ce să vezi? Te trezești lângă o cutie cu textul „Ajutor pentru noul așezământ monahal din vârful muntelui” și un călugăr care te fixează cu privirea de parcă ți-a citit contul din bancă. Nu dai? Se uită urât și-ți zice că nu o să-ți meargă bine. Asta e muncă de convingere, nu glumă.
4. Turism monahal cu suveniruri sfințite
Vii să te rogi, pleci cu magnet de frigider cu Maica Domnului, sirop de muguri de brad și o brățară „anti-deochi”. Totul e „lucrat de maici și taici/ călugări , cu mânuțele lor…bla-bla-bla ” – adică importat din China, dar trecut prin altar. Suvenirurile sfințite au TVA divin inclus.
5. Serviciul de „răspuns spiritual rapid”
Ai o problemă? Scrie pomelnicul, dă 10-20-50 lei „după sufletul tău” și călugărul promite că „se roagă în fiecare seară pentru tine”. Uneori chiar răspunde și pe Facebook. Sfințenia e digitală acum.
Mai sunt și alte metode de „scos” bani de la creduli, cică ” metoda sfințirii de mașini” , fără chitanță, metoda ” scoaterii dimonilor dintr-o femeie săracă cu duhul”, metoda ” spovedaniei si iertării pacatelor”, tot fără chitanță…etc 😏
🤤
În concluzie, unii domni călugări par că au reinventat munca – au transformat rugăciunea în monedă de schimb, lumânarea în taxă de acces și coliva în business de familie. Dar nu trăiesc din banii credincioșilor, Doamne ferește! Trăiesc întru Domnul… și cu un pic de ajutor de la Visa și Mastercard.