Peste 200.000 de adolescenți din Italia trăiesc astăzi în izolare totală, rupți de școală, prieteni și chiar de familie. Fenomenul, cunoscut sub numele de Hikikomori, a fost analizat recent de psihologul Marco Crepaldi pentru „Corriere della Sera” și a stârnit îngrijorări la nivel european. Întrebarea firească este dacă și România, și în special Iașul, se confruntă cu astfel de situații dramatice. Răspunsul pare a fi, din nefericire, da, scrie ziaruldeiasi.ro.
Psihologul ieșean Cristian Grigore confirmă că și în Iași există numeroși adolescenți care trec prin episoade de retragere extremă din viața socială.
„Fenomenul hikikomori este rezultatul unui cumul de factori. Am observat la cabinet, în lucrul cu adolescenții, că cel mai frecvent începe din copilărie, fie prin lipsă de atenție și sprijin emoțional din partea familiei, fie, paradoxal, printr-o hiperprotecție excesivă. Neglijarea îi transmite copilului că nu contează și că nevoile lui nu sunt importante. În schimb, părinții hiperprotectivi îi pot contura ideea că lumea este periculoasă și că singur nu se poate descurca. Ambele duc către aceleași consecințe: un adolescent fragil emoțional, cu o autonomie și încredere în sine extrem de scăzute”, explică specialistul pentru „Ziarul de Iași”.
Psihologii descriu procesul în mai multe etape, care pot dura luni sau chiar ani. În prima fază, adolescentul începe să își piardă interesul pentru școală, pentru sport sau pentru prietenii apropiați. Totul pare o simplă lipsă de motivație, dar semnele devin din ce în ce mai evidente. În a doua etapă, copilul refuză complet să mai meargă la școală, iar părinții reacționează, de cele mai multe ori, greșit, prin pedepse, reproșuri sau amenințări. Soluția corectă, spun specialiștii, ar fi o colaborare reală cu școala, pentru a adapta procesul educațional. În faza a treia, cea mai gravă, adolescentul rupe inclusiv legătura cu părinții și își restrânge existența între patru pereți.
„Am avut un pacient – fiul unui medic – care de șapte ani trăiește aproape exclusiv în camera lui. Nu merge la școală, nu lucrează, nu are prieteni. Toată viața lui se desfășoară în jurul telefonului, al rețelelor sociale și al jocurilor video. Ziua doarme mult, noaptea stă treaz, iar orice contact real cu lumea îl sperie și îi provoacă anxietate. Este fragil emoțional, trăiește cu o depresie severă cronică și a renunțat la orice speranță pentru viitor. Din păcate, aceasta este imaginea clasică a fenomenului: o viață suspendată, lipsită de sens și de conexiuni autentice”, povestește Grigore.
Astfel de situații, deși mai puțin vizibile decât în Italia sau Japonia, există și în România și ridică probleme majore pentru familii. Lipsa unor rețele de sprijin specializate face ca părinții să fie, de multe ori, singuri în fața acestei realități dramatice.
